Părintele Iosif a fost hirotonit preot

Duminică, 15 februarie 2009, când ne-am amintit de Pilda fiului risipitor şi am prăznuit pe Sfântului Apostol Onisim, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, mănăstirea noastră a primit vizita şi binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Calinic Argatu, Episcopul Argeşului şi Muscelului.

Cu această ocazie Preasfinţia sa ne-a enunţat în predică relaţia minunată care trebuie să fie cultivată de fiecare părinte şi de fiecare copil în ceea ce priveşte respectul şi dragostea reciprocă şi, totodată, părinţii să fie foarte atenţi la exemplul pe care-l văd la ei copiii lor.

De asemenea, Preasfinţia sa a hirotonit pe cuviosul ierodiacon Iosif Cristian Militaru întru ieromonah, după cum se poate vedea şi în imaginile de mai jos!

                

Mănăstirea şi incendiul din 1737

În Iulie 1737, Câmpulungul a fost ars şi prefăcut în ruină de ostile turceşti, care au dat foc şi mănăstirii. Din porunca Domnului de atunci, Const. Mavrocordat, au fost dărîmate până în temelii şi zidurile înconju­rătoare, ca de cetate, unde fuseseră adăpostiţi nemţii veniţi în oraş, în timpul târgului Sf. Ilie. Mănăstirea a fost atunci prădată rău de Turci, iar egumenul, ieromonahul Vasile Geabelea, a trecut cu Nemţii în Ţara Ungurească.

În pomelnicul vechi al mănăstirii care povesteşte în cuvinte mişcă­toare acest eveniment, se mai află scris:

“Deci după prada şi arderea şi sfărîmarea sfintei mănăstiri, Măria Sa Costandin Vodă Mavrocordat şi Sfinţia sa părintele Mitropolit chir Ştefan, ştiind pe Sfinţia sa chir Nicodim arhimandrit, cum că-i iaste metania la această sfântă mănăstire, l-au făcut igumen aceştii sfinte mănăstiri,  într’aceia vreme. Şi tot într’aceea vreme leat 7245 (1737) Oct. 20 şi prin nevointa şi sârguinţa sfinţii sale, iarăşi s’au făcut mănăstirea, după cum să vede, atât sfânta biserică pe dinnăuntru împodobită cu tâmpla, cu sfintele icoane şi cu arginturi i policandru, cât şi pe din afară, cu chiliile şi cu zidurile şi cu altele care se văd făcute de sfinţia sa şi toate clopotele”[1].

Egumenul, Nicodim Beleţeanu, a fost nu numai un harnic gospodar care a restaurat mănăstirea în scurt timp, dar şi un om învăţat, cunos­cător al limbii slavone, germane şi latine. El era muscelean, din satul Beleţi trăgându-se din vechea tulpină a lui Stoica vătaf de Beleţi. Mare parte din moşia pe care o avea în hotarul Beleţilor şi al Priboenilor, a dăruit-o mănăstirii.

Din cartea de mai jos se poate vedea că mănăstirea primia în fie­care an, câte 60 oca untdelemn dela vama Dragoslavele:

“Io Costandin Nicolae voevod… cuviosului egumen ot sfânta mănăstire Câmpulung, ca să aibă a luare dela vama Dragoslavele, untdelemn oca 60 pentru candelile dela sfintele icoane, care au avut sfânta mănăstire obiceiu de au luat în toţi anii. Drept aceea poruncim Domnia Mea şi vouă varreşilor care vă veţi întâmpla după vremi a fi la acea vamă, să căutaţi în vreme ce veţi videa această carte a Domniei Meale, să daţi acest untdelemn ce scrie mai sus nezmintit, pentru că în toţi anii are sfânta mănăstire obiceiu cu hrisoave domneşti a luarea acest untdelemn. Ci şi voi să urmaţi poruncii Domniei Mele săi daţi pe deplin. Intr’alt chp să nu fie, că aşa este porunca.

Ghenarie 14 leat 7248 (1740)[2].

Mila aceasta o făcuse mai întâiu Grigore al 11-lea Ghica în prima sa domnie (1733—35), iar Const. Mavrocordat şi Domnii de mai târziu, nu­mai au întărit-o.

La 10 ianuarie 7250 (1742) egumenul Nicodim este împuternicit de voevodul Mihai Racoviţă să ia în stăpânirea sfintei mănăstiri …”casele cu pivniţa şi cu locul dela Dragoslavele unde şed vameşii, pentru că acele case au fost făcute cu cheltuiala sfintei mănăstiri, ce sânt date danie de răposatul Matei Vodă la sfânta mănăstire şi tot le-au stăpânit mănăstirea cu bună pace, dar acum arzând casele de oşti şi rămânând numai zidurile, m’am milostivit de le-am dat Domnia Mea sfintei mănăstiri ca să le dreagă şi egumenul să-şi ia adetul dela cei ce se vor aşeza într’ânsele”[3].

La 1 Febr. 7257 (=1749), a dat şi Grigore Ghica egumenului Nicodim altă carte, prin care îl împuterniceşte să ia chirie dela vameşi pentru casele mănăstirii din Dragoslavele în care locuiau aceia. Mănăstirea mai avea aci şi o cârciumă în care se vindeau numai vinurile sale[4].

Chiar din timpul domniei lui Matei Basarab, se aflau la vama Dra­goslavele câte doi vameşi. Unul din ei se îngrijea de încasarea venitului rămas pe seama domnească, iar celălalt de veniturile mănăstirii, căreia ctitorul întemeetor, după cum s’a văzut în hrisovul de fundaţie, îi hără­zise jumătate din venit.

În Decemvrie 1752 voevodul Matei Ghica a dat mănăstirii o carte din care se poate vedea că oamenii mănăstirii luau vamă dela toţi negustorii streini, cari vindeau mărfuri în oraş. De această vamă erau scutiţi numai orăşenii localnici şi boerii cei mari. Se arată în carte sumele pe care avea drept să le incase mănăstirea pentru diferite mărfuri aduse spre vânzare în oraş: “Pe care îl va dovedi vânzând bucatele pe furiş, ascun­zând vama domnească, care iaste dată sfintei mănăstiri, să fie volnic egumenul a lua unuia ca acela, vamă îndoită”[5].

În 1765, Dimitrie hagi Marcu Roseti, ispravnicul judeţului Muscel, a terminat de zidit şi a pus pisania schitului Mărculeşti, numit mai târziu Flămânda, pe care 1-a închinat   metoc   mănăstirii   Câmpulung “…şi l-au închinat metoh sfintei mănăstiri Câmpulung în egumenia sfinţiei sale părintelui chir Dositei arhimandrit, care şi îndemnător şi ajutor au fost la facerea acestui schit…”

În 1772, călugării mănăstirii s-au dus la Divan şi au cerut să se înfiinţeze din nou târgul, care fusese oprit după arderea oraşului din 1737. Divanul a dat voie şi a poruncit ispravnicilor să publice înştiinţarea aceasta, în auzul tuturor, ca la ziua însemnată ce au fost din vechime obicei, să se facă adunare de târg şi mănăstirea să urmeze a-şi lua venitul după coprinderea hrisovului răposatului ctitor Matei Vodă Basarab.

La 23 Martie 1773, Divanul ţării în numele împărătesii Ecaterina a Rusiei, ale cărei oşti au ţinut ţara ocupată din Noem. 1769 – Iulie 1774, a dat mănăstirii o carte de întărire pentru toate milele ce avea după hrisoavele domneşti.

În 1779, egumenul mănăstirii Dositei arhimandrit şi cu Trandafir logo­fătul, au zidit biserica Şubeşti. În August 1782 şi voievodul Micolae Caragea a dat o carte prin care întăreşte milele ce avea mănăstirea dela alţi Domni.

În Februarie 1788, Vodă Micolae Mavrogheni face atent pe egumenul mănăstirii, pe judeţul oraşului şi pe boerii de aci, asupra datoriei de a se îngriji cu cele trebuincioase oştirilor împărăteşti şi ale Domniei Sale, care păzeau ţara.

În Martie acelaş an, armatele austriace au ocupat Câmpulungul, dar au fost îndată gonite înapoi de cele turceşti. Atât dela Austriaci, cât şi dela Turci, mănăstirea a îndurat atunci mari pagube.

La 22 Febr. 1792, egumenul Do­sitei s’a plâns stăpânirii că negustorii nu mai voiau să plătească taxele prevăzute pentru bâlciul Sf. Ilie, iar mărfurile în loc să le aducă la pră­văliile de lângă mănăstire, le vindeau prin casele orăşenilor.

Ieromonahul Sava dela mănăsti­rea Câmpulung, un bun caligraf, a început la 12 Oct. 1794 şi a terminat de scris la 16 Oct. 1795, “Condica sfintei mănăstiri Câmpulung din sud Mus-cel, de toate hrisoavele şi cărţile domneşti ce se află la această sfântă mănăstire, date de blagocestivii Domni pentru mili… şi zapisele pravoslavnicilor creştini de danii miazăzi şi apus şi vânzări, cum şi alte scrisori şi sineturi… scrisă acum în zilele luminatului Domn Io Alex. Const. Moruzi voevod, aflându-se păstor  prea   osfintia  sa   părintele  Mitropolit  chir  Dositie, la anul dela mântuirea lumii 1795″.

La pg. 38, este scrisul mitropolitului Dositei Filitis din acea vreme, din care reproducem următoarele preţioase informaţiuni:

“Fiindcă cuviosul arhimandrit chir Dositei, năstavnicul sfintei mănăstiri Câmpulung, ne arată că în vremea trecutei răzmiriţe s-ar fi prăpădit hrisoavele şi alte scrisori de trebuinţă ale mănăstirii… s’au făcut această condică şi asămenea după condica cea mare ce se află aici la Sfânta Mitropolie făcută dela leat 1744 şi s’au dat a să afla la mai sus numita mănăstire, adeverită şi cu pecetia noastră la început şi la isprăvit, precum să vede”.                                

1795 Octomvrie 16.                                                                                                   

Această condică se păstrează acum la Academia Română, secţia manuscriptelor şi are Nr. 3683. În ea se gasesc cele mai preţioase in­formatii şi date privitoare la trecutul mănăstirii în secolile XVII. Fiind scrisă frumos şi cu multă îngrijire pe o hârtie de bună calitate şi în acelaşi timp fiind şi bine conservată, s-a putut cu uşurinţă descifra textul ei chirilic.

Şi în a doua jumătate a secolului XVIII, Domnii fanarioţi cari s-au schimbat aşa de des, au înnoit milele şi privelegiile mănăstirii. Cărţile sau hrisoavele de înnoire au cuprins aproape identic ca şi hrisovul lui Constantin Hangerli din 30 Mai 1798 prin care şi el întăreşte toate milele, adică: “vama din târgul Sf. Ilie, din orice bucate şi marfă ar aduce alţi oameni streini de prin alte părţi şi de prin alte sate, pe care le-ar vinde acolea în oraş, afară numai de orăşeni, fiindcă ei dintru început n’au dat şi afară de boerii cei mari, care-şi vor vinde bucatele acolea, iar cari vor face neguţătorie, unii ca aceia să-şi dea cu toţii vama după obiceiu, verice fel de om ar fi, cămănărit de bute o vadră, la carul de peşte oca 5 şi bani 9 etc.”[6].

Pe vremea lui Alex. Moruzi, care a domnit în ultimul deceniu al secolului XVIII, mănăstirile Câmpulung, Tismana şi Cozia au fost orânduite la spitalurile de ciumă dela Dudeşti.

Veniturile lor deci se întrebuinţau pentru combaterea acestei groaz­nice epidemii. S-au slobozit tocmai la 20 Iulie 1808, urmând ca atunci când se va mai întâmpla ciumă, spitalele să fie ajutate de toate mănăs­tirile, închinate şi neînchinate, după starea şi puterea fiecăreia.

Aruncând  acum o privire  generală   asupra   trecutului   mănăstirii în secolul XVIII constatăm:

a)  Domnii ţării îi înnoiesc milele pe care le avea  dela ctitorul  întemeietor;

b)  Mari pagube a îndurat mănăstirea în 1737 când i s’a dat foc de Turci, fiind prădată de  avutul   său, iar zidurile din jur risipite până în temelie. Multă strădanie a depus  harnicul  şi  învăţatul egumen Nicodim Beleţeanu ca s’o restaureze. Alte pagube a suferit în timpul răzmiriţii Iui Mavrogheni (1788 – 1790) când a fost iarăşi prădată de Austriaci şi Turci. Întreruperea târgului Sf. llie între 1737—1772 a păgubit mult mănăstirea, care avea dela acest târg un însemnat venit;

c) Alte evenimente însemnate din trecutul sfântului locaş au fost: încercarea misionarilor catolici, veniţi cu armatele austriace în 1737, de a converti pe călugări la catolicism şi destinarea veniturilor mănăstirii de de către Rlex. Moruzi pentru spitalurile de ciumă dela Dudeşti.

La 14 Oct. 1802, ziua Preacuvioasei maici Paraschiva, a fost un mare cutremur. Atunci s-a crăpat bolta cea mare a mănăstirii, ameninţând cu prăbuşirea. Unul din stâlpii de susţinere a boltei a fost după aceea întărit cu stâlpi de stejar.

În catagrafia dela 1810, făcută din porunca armatelor ruseşti de ocu­paţie, se află trecute următoarele ştiri privitoare la starea în care se afla atunci Sf. locaş şi slujitorii lui:

“Mănăstirea de zid cu hramul Adormirea Precistii, este slobodă, neînchinată. La această mănăstire se află egumen sfinţia sa arhimandritul Dositie. Părinţi: Ioanichie ieromonah, Iosif monah, Anichit monah, Ieremia monah, Teofilact monah. Preoţi de mir: 1) Preot popa Gheorghe sin popa Iosif, dela naştere 35 ani, bun, învăţat, cântăreţ, neglobit, fără patima beţiei, cu soţie Neacşa şi fete: Ilinca şi Măria. De neam preot, preoţit la leat 1796 Oct. 9 ziua Joi, cu carte dela proin mitropolit Dositie, strămutat dela mahalaua Sf. Gheorghe. Are şi 4 feciori: Neculae de 12 ani învăţat; Ion de 10 ani, învăţat; Dumitru de 8 ani învaţă buche, Costandin de 4 ani, nu învaţă.

2) Diacon Gheorghe sin popa Ghermano de 40 ani, bun, învăţat, cântăreţ, neglobit, fără patima beţiei, cu soţie Dumitrana, fiică Măria şi doi feciori: Ion de 6 ani, învaţă ceaslov şi Neculae de 2 ani. De neam preot, diaconit ot leat 1790 Ghenarie 28, cu carte dela răposatul Cozma mitropolit, strămutat dela mahalaua „Sf. Troiţă”[7].

---

[1] Acad. Rom. Ms. 3722. O copie din 1831 a lui, cu adăugări făcute între 1761 şi această dată, se păstrează încă la mănăstire, într’un frumos toc de piele

 

[2] Pr. I. Răuţescu. “Dragoslavele” pg. 35  Casele vămii arseseră în Iulie 1737, deodată cu oraşul.

[3] Ibidem, pg. 56

[4] Ibidem, pg. 57

[5] Ibidem, pg. 61

[6] V. A. Urechia. „Istoria Românilor” tom. VII pg. 408 – 410.

[7] Acad. Rom. Ms. 1542 şi 4036

Închinarea Mănăstirii la greci

Cu toate acestea, după foarte scurt timp, voievodul Radu Leon care a domnit din Dec. 1664 şi până în Martie 1669, a închinat mănăstirea Câmpulung la o mănăstire grecească, după cum se poate vedea destul de lămurit din documentul de mai jos:

“Teodosie din mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahiei[1] denpreună cu iubitorii de Dumnezeu: chir Serafim episcopul Râmnicului i chir Grigore episcop dela Buzău, den mila lui Dumnezeu şi den darul Duhului Sfânt, al făcătorului deplin Dumnezeu care ne-au dat nouă arhiereilor la unul după altul până acum zicând: orice vom lega pe pământ să fie legat şi în cer şi orice vom deslega pe pământ să fie deslegate şi în cer, pentru care lucru făcut-am această carte a smereniei noastre, sfintei şi dumnezeeştii mănăstiri Câmpulungul unde iaste hramul Adormirea Maicii Domnului şi tuturor călugărilor câţi vor fi lăcuitori într’această sfântă mănăstire, ca să fie cartea noastră de întărire şi de mărturie, pentru că după tocmeala bisericii răsăritului, după ce s’au adevărat leage sfântă rădicându-se obiceaiu în toată lumea; deci fieştecare creştin deosebi blagocestivi împăraţi, domni, sfinţi patriarşi şi mitropoliţi şi fieşte care din putearnicii lumii care sânt creştini, dela mic până la mare, care din puterea şi prilejul lui au ridicat case dumnezeeşti întru slava sfinţiei sale, ca şi într’această săracă de ţară a noastră, ridicând bătrânul Io Negru voevod casă dumnezeească, bisearecă de mir în oraş în Câmpulung şi fiind veche şi stricată; iar după ce au dăruit milostivul Dumnezeu pre răposatul Io Matei Basarab voevod cu domnia, a fi Domn şi biruitor Ţării Româneşti, den voia lui Dumnezeu îndemnatu-s’au de au zidit această sfântă mănăstire den temelia ei şi o au întărit ca şi pre alte mănăstiri ce au mai făcut pentru care viaţa lui se fericează, iar după moarte se află întru pomenire la sfântul jărtvenic. Şi bun obiceiu au tocmit creştinul Matei Basarab voevod sfintei mănăstiri Câmpulungul, ca să nu se închine printr’alte părţi striine altor mănăstiri să fie metoh, nici a intra întru dânsa oameni streini Greci ca să o precupească. Şi tot într’acest obiceiu s’au aflat sfânta mănăstire până acum în zilele lui Io Radu Leon voevod. Deci adâogându-se dela oameni striini Greci, multe şi nesocotite reale obiceiuri ţărei şi sfintelor „mănăstiri; închina t-a u şi pre  sfânta mănăstire  Câmpulungul la o mănăstire din ţara grecească ce să chiamă……⁶)[2] ca să dea mănăstirea Câmpulungul acelei mănăstiri pre an câte taleri 150, făcând acest obiceaiu fără de voia arhiereilor şi făr de voia boiarilor ţârii.

Şi au făcut în silă şi carte săbornicească a răposatului părintelui chir Ştefan mitropolitul şi episcopilor şi a tuturor egumenilor, care toţi am iscălit făr de voia „noastră şi încă mai vârtos  răposatul  părintele Ştefan mitropolitul, s’au mărturisit înaintea noastră a tuturor cum că iscăleşte de mare nevoe. Iar când fu acum în zilele Radului Leon voevod, neputând ţara a-i obicni pretupiile şi vânzările ţârei „şi ale sfintelor mănăstiri, strânsu-s’au toată ţara plângându-se de multe obiceaiuri reale, ca să se calce şi să se pue jos.

Deci şi smerenia noastră dinpreună cu iubitorii de Dumnezeu chir Serafim episcopul Râmnicului şi cu chir Gligore episcopul dela Buzău şi cu prea cuvioşii arhimandriţi şi cu toţi egumenii de pre la toate sfintele mănăstiri, ştiind cum acest obiceaiu ce au fâcut sfintei mănăstiri Câmpulung, s’au făcut în silă, nefiind cu voia noastră, nici cu voia boiarilor ţârei, am tocmit cu tot săborul ţârei şi am călcat „acel obiceaiu rău ce s’au fost făcut sfintei mănăstiri ce scrie mai sus, şi am aşezat „acele ce erau pierdute şi precupite de striini, ca să fie aşezate precum au fost şi „mai denainte vreame, de ‘ncepătura ţârei, ca să fie sfânta mănăstire Câmpulung pre tocmeala şi obiceiul ei, iar aceşti călugări din ţara grecească să n’aibă nici o treabă cu această mănăstire ce scrie mai sus. Iar de vor scoate acele cărţi vreodată care sânt iscălite de noi, să nu se bage lor nici într’o seamă, pentru că am iscălit de mare nevoe şi silă. Drept aceea şi smerenia noastră întărit-am cu mare blestem şi groaznică afurisanie veri care den Domni, au den boiari, au den arhierei, se-ar atinge a călca şi a strica această tocmeală şi carte a smereniei noastre, acela să fie „proclet de vlădica H(risto)s şi afurisit de 318 sfinţi părinţi care au fost la sâborul Nicheii, aşijderea şi de smerenia noastră. Parte să aibă cu Iuda şi cu afurisitul Arie, Amin. Iar carele ar înnoi şi ar întări această carte a smereniei noastre pre tocmeala „cum scrie mai sus, acela să fie blagoslovit de vlădica (H(risto)s şi de acei 318 sti O-ţi, aşijderea şi de smerenia noastră. Aceasta am scris şi pentru credinţă am întărit cu iscăliturile şi peceţile noastre mai jos ca să se crează.

Pis. Ghenarie 17dni, vleat 7177 (1669)”[3].

Se amintesc mai jos cele mai multe hrisoave domneşti de întărirea milelor sau privilegiilor mănăstirii, după condica manuscris Nr. 3683 păstrată la Academia Română, unde toate sunt trecute “in extenso”.

1.  Hrisovul   lui   Grigore   Ghica   din   16  Aprilie 7169 (= 1661) pentru vama târgului, păhărnicia, vama zborului Sf. Ilie şi jumătate din venitul vămii Dragoslavele.

2.  Idem, al lui Radu Leon de  întărirea   milelor  din 28 Martie 7173 (= 1665).

3.  Idem, al lui Duca Vodă din 7 Ghenarie  7182 (=1674) pentru în­tărirea milelor.

4.  Idem, al aceluiaş din 29 Aprilie 7182 (=1674) pentru jumătate de vamă dela  “schila Rucăr i Dragoslavele, cu judecata acestor două sate şi cu a celor 12 sate dimprejur[4].

5.  Idem, al eceluiaş din 25 Febr. 7185 (=1677) prin care porunceşte să ţie mănăstirea schela şi cu judecata celor 12 sate, scutind pe Rucăreni de vamă, pentru bucatele ce ar aduce pentru   hrana lor, adică grâu şi meiu; să nu dea pentru acestea vamă şi nici câte un miel de turmă.

6.  Idem, al Iui Şerban Cantacuzino voevod din 10 Febr. 7188 (= 1680) pentru întărirea milelor

7. Idem, al aceluiaş din 26 Aprilie  acelaş an, pentru vama Dragos­lavele, având judecată mănăstirea cu Rucărenii.

8.  Idem, al aceluiaş din 19 Martie 7189 (=1681) amintind despre jude­cata ce-au avut călugării cu orăşanii. Domnul hotărăşte să judece călugării pe toţi ţăranii şi neguţătorii din altă parte, afară de orăşani. Se aminteşte şi despre neînţelegerea călugărilor cu Scarlat judeţul.

9.  Idem, al aceluiaş din 11 Aprilie 7191 (= 1683) să nu fie mănăstirea Câmpulung închinată la mănăstirea Proti . . . să fie în pace şi slobodă de către mănăstirea Proti care se află în ostrov la Marea Hibă şi de către toii călugării Greci de acolo.

 Pomeneşte apoi de voevodul Radu Leon, care a dat sfintele mănăstiri călugărilor Greci şi adaogă: “a dat şi mănăstirea Câmpulungului mănăstirii Proti, ca să vie călugării de acolo şi să ia pe an dela această mănăstire câte taleri 150 şi au fost făcut şi hrisov stătător pentru această tocmială”.

Continuă apoi, arătând că în timpul său au venit călugării dela mănăstirea Proti, ca să ia acei bani dela mănăstirea Câmpulung, aducând cu ei şi hrisovul lui Radu Vodă. Călugării dela Câmpu­lung vin la Domn, aducând şi ei hrisovul de fundaţie al lui Matei Basarab. Şerban Vodă adună pe toţi arhiereii, pe mitropolit şi pe boerii cei mari şi găsesc cu cale că rău a făcut Radu Leon Vodă dea închinat mănăstirea Câmpulung la mănăstirea Proti. Decid să nu aibă de atunci înainte mănăstirea Proti, nici o treabă cu mănăstirea Câmpulung. S-a luat dela mănăstirea Proti şi hrisovul lui Radu Leon, care s-a găsit că a fost făcut cu nedreptate.

10.  Hrisovul   lui   Const. Brâncoveanu   din   10 Ianuarie 7197 (= 1689) pentru întărirea milelor dela Matei Vodă  cu  adaosul “sa aibă şi metohul dela Aninoasa  cu vinăriciul domnesc din  dealul  Urecheştilor”.

11.  Idem, al aceluiaş Domn din 16Ghenarie 7197 (1689) pentru lude 20 case de rumâni dela satul Bădeşti “ca să fie de treaba şi posluşania sfintei mănăstiri, iar de Domnia Mea să fie în pace şi iertaţi de bir mărunt de ţară, de miere cu ceară, de găleată cu fân, de sama 2-a şi a 3-a etc.”

Alte hrisoave se referă la zborul sau târgul Sf. Ilie, care se ţinea, după cum s-a văzut, în prăvăliile de lângă zidurile mănăstirii. Negustorii care veneau cu mărfuri de vânzare, trebuiau să plătească la mănăstire diferite taxe, după cum se înţelegeau cu egumenii. Iată o parte din acele hrisoave, prin care se menţin privilegiile date mănăstirii de Matei Vodă, ca să ia vamă de la negustorii veniţi la zbor:

1.  Cartea lui   Radu Leon din 7 Iunie  7173 (1665) pentru întărirea zborului Sf. Ilie.

2.  Cartea   lui   Grigore  Ghica   din 2 Iulie 7169 (1661) dată egume­nului Vasile  şi   tuturor  călugărilor   ca să ţie vama zborului dela Sti Ilie care să chiamă pitărie . . . după obiceiul ce-au avut şi mai nainte vreme.

3.  Altă carte a lui Radu Leon din 16 Iulie 7176 (1668) pentru vama dela zborul Sf. Ilie şi cu tot venitul.

4.  Cartea Iui Grigore Ghica din 4 Iulie 7181 (1673) pentru întărirea păhărniciei şi pentru vama ce trebuia să dea negustorii  mănăstirii.

5.  Cartea lui Duca Vodă  din 14 Ghenarie 7183 (1675) în care se scrie: “să fie sfintei mănăstiri păhărnicia, adică cămănăria dela toţi orăşenii şi dela tot omul, veri cine ar vinde vin şi ar ţine cârciumă acolea în   oraş, dela toţi să ia cămănărie precum au fost obiceiul de au luat şi mai nainte vreme . . . pentru că au avut multă pâră şi gâlceava egumenul cu flndrea judeţul şi cu toţi orăşanii de acolo, de s’au pârît de faţă înaintea Domniei Mele în Divan, zicând ftndrea judeţu şi toţi orăşanii, cum că n’au avut ei obiceiu să dea cămănărie. Deci citind Domnia Mea hrisoavele mănăstirii şi ale orăşanilor, aflat-am păhărnicia, adică cămănăria în hrisovul Iui Matei Vodă, dată şi închinată mănăstirii. Deci nici Domnia Mea n’am putut strica mila şi tocmeala Iui Matei voevod… să ţie mănăstirea cămănăria cu bună pace”.

6.  Cartea lui Şerban Vodă din 14 August 7196 (=1688) pentru întă­rirea păhărniciei.   In  secolul  următor, documentele  privitoare   la   milele mănăstirii sunt şi mai numeroase, datorită faptului că Domnii se schimbau foarte des.

Prezentăm acum şi alte ştiri din a doua jumătate a secolului XVII, din care se pot cunoaşte şi alte fapte din trecutul mănăstirii.

La 26 Oct. 7191 (= 1682), delenii din Gorgan cari aveau vii pe moşia mănăstirii de acolo, au făcut un nou aşezământ prin care se îndatorează să facă pentru mănăstire 10 buţi noi de câte 100 vedre una. Aceste buţi să fie ţinute la metohul de acolo, iar pentru chiria vinului pe care trebuiau delenii să-1 ducă la mănăstire, să plătească câte 3 bani de vadră. După trecere de 10 ani, să dea alte 10 buţi tot de aceeaşi măsură[5].

La 5 Martie 7199 (=1691), fetele Vlaicului Cornea din Câmpulung numite: Stanca, Neacşa, Anghelina şi Dumitrana cu fiu-său Franţa, vând mănăstirii la vreme de nevoe şi foamete, un loc din lunca Măguricii, drept 275 lei[6].

În 1692 s-au ivit neînţelegeri între pârcălabii din Rucăr şi Dragoslavele, unde era schela sau vama domnească al cărei venit pe jumătate era hărăzit de Matei Vodă mănăstirii şi între egumenul de atunci. Se hotărăşte ca schilerii sau vameşii să ia dela cei globiţi câte 2 bani, iar pârcălabii câte un ban[7].

Multă pagubă a avut mănăstirea, de pe urma oştilor nemţeşti şi ungureşti, care au fost în Câmpulung în primii ani de domnie ai lui Const. Brâncoveanu (1689 – 1691).  Aceasta se poate bine vedea din o carte a lui Const. Brâncoveanu din 15 Ianuarie 1696, unde citim: …..părintele Teodosie văzând pre mănăstirea Câmpulung prădată de Nemţi şi de Curuţi, luândui-se toate bucatele şi pentru casă le fie tocmeala aceasta a dăjdiilor şi aşezetă şi neschimbată, au dat el în viata lui din bucatele mănăstirii Aninoasa la mănăstirea Câmpulungul: bivoli cu mari cu mici 21 şi vaci cu mari cu mici 57 şi ramatori cu mari cu mici 110 şi stupini la munte 3 şi la Creţuleşti una..[8].

Printre călugării mănăstirii, către sfârşitul secolului XVII, se afla şi Daniil Topoloveanu ajuns în urmă mitropolit al Ungrovlahiei[9]. In 1698 el copia la Câmpulung, cu multă răbdare, câteva fragmente din „A păcă­toşilor mântuire”.

Aruncând acum o privire generală asupra trecutului mănăstirii în secolul XVII, constatăm: în timpul domniei lui Matei Vodă o stare înflo­ritoare şi o bogată activitate culturală al cărei suflet a fost primul egumen Melhisedec. Prin strădania lui au eşit de sub tipar: Molitvenicul slavonesc, Cartea cuprinzătoare de învăţături, Antologhionul şi Psaltirea, răspândite nu numai la poporul nostru, dar şi în ţările ortodoxe vecine.

După moartea lui Matei Vodă, cei mai mulţi voevozi îi întăresc milele şi privelegiile acordate ca ctitor, dar se găseşte şi un Domn – Radu Leon –  care-i nesocoteşte voinţa şi o închină la o mănăstire grecească. Şerban Cantacuzino înlătură această stare de umilinţă prin hrisovul din 11 Aprilie 1683, în care spune că a luat dela mănăstirea grecească Proti hrisovul de închinăciune al lui Radu Leon, care a fost găsit “că s’a făcut fără dreptate”.

Către sfârşitul secolului, mănăstirea e prădată de ostile nemţeşti şi ungureşti, luându-i-se toate bucatele. În ajutorul ei vine monahul Teodosie, ctitorul Aninoasei, care-i dărueşte un mare număr de vite. Tot el i-a în­chinat ca metoc şi mănăstirea Aninoasa, regulând în amănunţime ce aveau de îndeplinit  fiecare, adică atât   Câmpulungul, cât şi Aninoasa.

Domnii din secolul XVIII, au înnoit ca şi predecesorii lor, milele şi privelegiile pe care le avea mănăstirea. Astfel, la 16 Noem. 1706 Const. Brâncoveanu a dat egumenului Iosif şi tuturor călugărilor o carte de întărire pentru jumătate de vamă dela schela Rucăr şi Dragoslavele şi pentru judecata acestor două sate ca să-i judece schilerii şi să-i prade, iar pârcălabii lor să n’aibă nici o treabă a se amesteca în obiceiul lor”.

La 20 Aprilie 7222 (1714), Ştefan Cantacuzino a înnoit stăpânirea mănăstirii asupra satului Bădeşti de pe Râul Doamnei şi cu românii. Se aminteşte că acest sat fusese dăruit bisericii vechi de mir, de Nicolae Alex. Basarab, dar fusese cotropit în timpul domniei lui Radu Mihnea de Stolnicul Badea Boloşin, care 1-a vândut apoi la boerii Dolofani. După multe judecăţi, satul a rămas în stăpânirea mănăstirii ²).

În Noemvrie 1716, mănăstirea a fost ocupată de armatele austriace comandate de Pivoda, cel care ridicase din scaunul domnesc pe Nicolae Vodă Mavrocordat şi-1 trecuse în Ardeal. Catanele austriace prădau cumplit vrednica de plâns Ţară Românească[1].

---

În luna Iulie 1718, s-a isprăvit de zidit bisericuţa paraclis, numită şi biserica bolniţii de lângă mănăstire, la care s-a pus următoarea inscripţie:

^“Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea sfântului Duh. început-am a zidi această sfântă şi dumnezeească biserică întru cinstea Naşterii sfântului, slăvitului preditecni Ioan, încă mai dinainte fiind biserică de lemn şi viind vreme de au putrezit şi rămâind sfânta rugă de nu să putea face, ca să se pomenească cti­torii şi răposaţii părinţi care sânt aicia, văzând eu Teofan ieromonah, năstavnicul sfintei mănăstiri, că stă sfânta rugă jos, din darul lui Dumnezeu şi al maicii sfinţiei sale, m’am nevoit de o am zidit şi înfrumuseţat cu toată podoaba ca să avem vecinică pomenire şi s’a făcut în zilele luminatului Domn Ion voevod şi mitropoiit chir Mitrofan.

Vă rog, iubiţi fraţi, cu numele lui Dumnezeu care veţi fi năstavnici, să aveţi „purtare de grije ca să nu stea fără de sfânta rugă, ca să aflaţi milă înaintea jude­căţii lui Hristos. Iar cine s’ar ispiti a stricarea şi a nu purta grije, să fie supt bles­temul celor 318 sfinţi părinţi dela Nicheia. Meşiţa Iulie 5 zile vă leat 7226 (=1718) fiind ispravnici Vasile Iordachi i Ion logofăt”[2].

Piatra cu această inscripţie, scrisă admirabil de frumos, se află acum răzemată de zidul nordic al mănăstirii. În locul ei s-a pus o copie recentă.

La 1 Mai 1719, Micolae Mavrocordat a dat mănăstirii următoarea carte de întărire a zborului (târgului) şi a vămii: “să pue omul mănăstirii ispravnic la zborul lui Sti Ilie… să aibă a judeca pe tot omul, ori de ce întrebăciune ar avea şi a face certare fiecăruia, după vina lui şi a lua vamă dela tot omul după obiceiu din 10 bani un ban, veri din ce ar vinde în oraş”… (poruncă apoi către judeţ şi orăşeni să asculte de omul ce se va pune de părintele egumen)… şi afară de bucatele voastre ce veţi vinde în târg, să nu ăscundeţi bucatele altor neguţători, au ţărani, veri slujitori, popă, călugăr într-ale voastre bucate. Pe veri care l-ar afla omul egumenului, cu bucate ascunse zicând voi că sânt ale voastre, au dat Domnia Mea voe să le ia şi acelora vamă îndoită şi din bucatele lor ce vor vinde şi să le facă şi certare şi voi încă să daţi de carul de peşte oca cinci şi cămănăritul după obiceiu, aşijdere să fie volnic omul părintelui egumen ce scrie mai sus, să păzească într’aceste 12 zile de hoţii, de furtişeguri, de curvii şi de alte fapte rele de toate, flşijderea poruncesc Domnia Mea şi dumneavoastră boeri, care veţi fi judecători acolo în oraş şi ispravnici la judeţul Muscelului şi altor slugi domneşti şi boereşti, voi toţi să vă feriţi de judecata acestor 12 zile şi de prăzi, datorii, gloabe ce ar face în aceste 12 zile, întiu nimic să nu vă amestecaţi, că sânt date la sfânta mănăstire cu cărţi domneşti, ci oricare s’ar ispiti a strica obiceiul ce scrie mai sus, sau ar intra în judecata acestor 12 zile, unii ca aceia bine să ştie că vor întoarce îndoit şi vor petrece rea scârbă şi mare certare dela Domnia Mea”[3].

În 1732 erau la mănăstire: Vasile ieromonah egumen, Clement Iero­monah, Ştefan ieromonah biv eclesiarh, ieromonah Silvestru, ieromonah fltanasie şi ieromonah Nicodim[4].

La 13 Febr. 1735, voevodul Grigore Ghica a schimbat cu totul vechea aşezare de a lua mănăstirea jumătate din venitul vămii Rucăr şi Dragos-lavele. El i-a stabilit o sumă fixă de 900 Iei pe an, după cum se poate vedea mai lămurit din cartea de mai jos:

“Cunoscând Domnia Mea cum că vămile şi schilele din nepurtarea de grije a unora altora streini ce le cumpără, ajunsese la multă lipsă şi din an în an se scădea, iar nu se adăoga, socotind Domnia Mea pentru mai bună întemeere şi pentru ca să se aducă lucru la mai bună stare şi tocmire, am hotărît Domnia Mea de am făcut aşezământ şi hotărîre ca de acum înainte să nu se mai vânză vămile, ci să fie numai o vamă mare în toată ţara, făcându-să să fie şi vameş mare purtător de grije şi a strânge tot venitul dela fieştecare târguri şi schile şi vămi la un loc.

Deci pentru mila sfintei mănăstiri ce avea dela vama domnească dela Rucăr i Dragoslavele jumătate, hotărît-em Dcmnia Mea ca de acum înainte egumenul care pe vremi ar fi, să aibă a lua acea milă ce scrie mai sus dela vameşii cei mari taleri 900, însă aceşti bani să aibă a-i lua la 3 ceverturi, cevertul întâiu la luna lui Aprilie ti 300, al doilea la luna lui August ti 300 şi al treilea la luna Iui Dechemvrie tot ti 300…”.

În 1736, după moartea prinţului Eugen de Savoia, ia comanda Ardea­lului generalul de artilerie, contele Francisc Wallis.

Către sfârşitul lui Iulie 1737, el a trimis în Ţara Românească pe generalul maior Ghilani, care a intrat pe drumul strâmt şi periculos dela Tdrzburg (Bran) unde o mână de Turci ar fi putut să-1 oprească. Locotenentul general Barkoki a fost desemnat pentru ocuparea mânăstirii Câmpulung, întărită ca o cetate. Un singur ostaş a murit în această întreprindere.

Iezuiţii care însoţiau trupele imperiale insinuară lui Wallis, că ar trebui să silească la convertire pe călugării din Câmpulung. Aceştia, care trăiau conform canoanelor Sf. Vasile, se sfătuiră cu târgoveţii şi apoi prezentându-se generalului unul din ei, care ştia nemţeşte şi ceva latineşte, rosti o cuvântare. Iată o parte din această cuvântare, care denotă admirabile calităţi retorice ale celui ce a rostit-o: “Bucuria cea mare ce coprinsese tara la gândul că va trăi supt stăpânirea Casei de Austria, a fost deodată micşorată prin propunerea cu totul neaşteptată să ne părăsim credinţa în care ne-am născut şi am crescut şi pe care înaintaşii noştri au primit-o încă de când au ascultat întâia oară cuvântul Evangheliei.

N’am fi crezut niciodată ca împăratul Roman, în statele căruia trăesc libere religiile luteranilor şi calvinilor, se va îngrijora de a noastră, care în substanţă nu se deosibeşte de cea romană decât întru cât vrea să observe scrupulos riturile urmate de creştinii bisericii primitive şi refuză a primi unele lucruri introduse de Papi în şecolile următoare.

Ca Turcii să ne distrugă biserica, nu ni s’ar părea ciudat, deoarece sunt duşmanii neamului creştin, dar aceasta să vreţi să faceţi voi, pe care vă privim ca fraţi, ne pare foarte aspru şi putem zice şi noi cu acest prilej, ceeace zice profetul David: si inimicus meus male dixisset mihi, sustinuissem utique. Tu vero, homo unanimis, dux meus et notus meus? (Psalm 54 v13 – 14).

Vedeţi republica Veneţiei cum se poartă cu supuşii săi de rit grecesc? Ea pare a fi singura putere care ştie arfa de a cârmui tari ortodoxe… De aceea şi toată Grecia roagă necontenit pe Cel prea înalt s’o facă să încapă sub o stăpânire atât de fericită… Noi, cele două provincii, Moldova şi Muntenia, am fost fără îndoială cele mai fericite din câte au fost supuse casei otomane, pentru că suntem singu­rele cărora li s’a acordat dela început privelegiul de a fi cârmuite de principii neamului nostru”.

Se simt fericiţi că Pronia le-a trimis un principe care crede ca şi „ei în Evanghelie, în Cruce, în Iisus Hristos. Încheie apoi:

“Aşa dar, prea slăvite generale, binevoiţi a supune cu raport favorabil clemenţii „Chesarului aceste prea plecate întâmpinări, ca să nu îngădue ca noii supuşi să fie supăraţi asupra unui punct atât de delicat, cum e acela al conştiinţei”[5].

---

[1] Cronica Ţării Româneşti, de Mitrofan Grigoras, apud D. Russo “Studii greco-române” vol. II.

[2] În 1860 bisericuţa paraclis a fost jugrăvită din nou de pictorul G. M Tătărescu. În faţa acestei biserici este îngropat baronul Max Emanuel von Pfeten din regt. 7 cava­lerie bavarez, căzut în luptă la Suslăneşli în ziua de 16/29 Noembrie 1916. Are un frumos monu­ment de piatră, pus de societatea  “Mormintele eroilor”.

 

[3] Academia Română Ms. 3683. Tot aici şi o carte a lui Ştefan Cantacuzino din 13 ian. 1715 din care se poate vedea că cei ce aveau vii în dealul Brătuleştilor, pe lângă  zeciuială mai dădeau mănăstirii: părpărul de bute po bani 7 şi de berbeniţă po (= câte) bani 4 şi de slomn po bani 12 şi chiria po bani 3 şi în 10 ani să dea 10 buţi nouă

[4] Acad. Rom. Ms. 1448. Desigur că   pe  lângă aceşti 6 ieromonahi se mai aflau şi alţi simpli monahi sau fraţi

[5] Revista Istorică, An. X [1924) pg. 110 – 112 Călugărul care a ţinut această frumoasă cuvân­tare nu este numit, dar probabil că a fost învăţatul arhimandrit Nicodim Beleţeanu, orînduit în 1737, egumen. Căldura cu care şi-au apărat credinţa strămoşească, a făcut pe Iezuiţi să părăsească gândul de a converti la catolicism pe călugării mănăstirii.

[1] Cuvintele subliniate sunt slavoneşte în original

[2] Loc alb, dar după un document din timpul lui Şerban Cantacuzino, rezultă că numele acelei mănăstiri era Proti

[3] La urmă iscălesc: Vlădica Teodosie, Serafim episcop de Râmnic, Grigore episcop de Buzău, Petronie egumenul Tismanei, Teodor al Coziei, Eftemie arhimandrit ot Argeş, Ioanichie egumenul ot Căldăruşani, Varlam ieromonah eg. Glavaciocului,  Ioanichie al Sedovei,  Dionisie al Strehaii, Ierondinic eg. ot Deal şi Ioanichie eg. ot sti Pavel – Arhivele Statului Mân. Câmpulung pachet 45 Cf. şi D. Băjan “Documente dela Arhivele Statului” pg. 78 – 82

[4] Cuprinsul întreg în monografia “Dragoslavele” de Pr. I. Răuţescu pg. 23—4.

[5] Academia Română, Ms. 3683

[6] Pr. I. Răuţescu „Dragoslavele” pg. 191 – 192. Aici se dă scrisoarea pârcălabilor în întregime.

[7] Pr  l. Răuţescu “Mănăstirea Aninoasa” pg. 222 – 223

[8] Ibidem pg. 67 – 79 şi în “Topoloveni” pg. 47 – 65

[9] N. Iorga “Istoria Literaturii Române” voi. I pg. 435 şi Acad. Rom. Ms. 472.

Activitatea culturală desfăşurată în preajma Mănăstirii

Încă din anul 1635, a fost întemeiată lângă mănăstire o tipografie. Literele şi celelalte obiecte necesare au fost aduse din Rusia prin mijlo­cirea mitropolitului român Petru Movilă, care a dat în acelaşi timp şi doi meşteri în ale tiparului: pe Timotei Alexandrovici şi pe Ioan Glebcovici.

Prima carte ieşită de sub tipar aci, a fost Molitvenicul slavonesc. Iată titlul complet al său: “Trebnic, adică Molitvenic coprinzând în sine rânduelile bisericii cele ce se cuvin preoţilor. S’au tipărit mai întâi în tipografia milostivirii sale Domnului Io Matei „Basarab voevod în Câmpulung, anii dela zidirea lumii 7143, iar dela întruparea Mântuitorului Hristos 1635″.[1]

În predoslovie, Ioan Glebcovici “adunător şi aşezător de cuvinte cu ceilanti”, închină opera sa voievodului, cerând apoi şi preoţilor să-i pome­nească şi să binecuvinteze munca lor cea cu multă trudă. Aminteşte şi trecerea mare  de   care   se  bucura Matei Vodă în părţile ungureşti şi-n cele din Volhinia, ajungând numele lui până la scaunul principelui de Kiev şi până la capul bisericii ruseşti Petru Movilă. Un exemplar din această carte se păstrează la Academia Română, iar altul printre cărţile vechi ale mănăstirii.

După o întrerupere de 7 ani a lucrului tipografiei din Câmpulung, în Sept. 1642, apare în acest oraş altă carte cuprinzătoare de “Învăţături preste toate zilele alese pe scurt den multe dumnezeeşti cărţi de folosinţa tuturor creştinilor prepuse de pre limba grecească… cu multă îngrijire şi cu cheltuiala iero-„monahului Melhisedec, egumenul Sfintei Mănăstiri Câmpulung”[2].

În predoslovia sau prefaţa cărţii, egumenul Melhisedec arată că d.e-aceea s’a nevoit să le scoată pe limba românească, _“ca să fie de treabă şi de folos şi celor care nu ştiu greceşte”. Iată pe scurt ce cuprindeau aceste învăţături: 1) Să ne iubim unul pe altul; 2) Să răbdăm cu mulţumire câte vin asupra noastră; 3) Să nu fim iubitori de argint; 4) Să fim milostivi; 5) Să nu muzavirim pe nimeni; 6) pentru pocăinţă; 7) pentru spovedanie.

Se dă mai jos o parte din prefaţă:

“Tuturor blagocestivilor creştini, pace, milă şi blagoslovenie dela Domnul „Dumnezeu a tot ţiitorul pohtesc şi priesc, folosul acestor mici învăţături, adevărat puţine sânt, iară aşa iale sânt bune.. iară învăţăturile acestea iale să află scrise „pre limba grecească, care nu le pot înţelege toţi oamenii ţării noastre ai vremii de cum, iarâ noi ieromonah Meihisedec, igumen Sfintei Mănăstirii unde iaste hramul Uspenie preacistii B(ogorodi)ţi, pohtit-am şi am nevoit de le-am scos pre limba rumânească ca să fie de treabă şi de folos, nu numai celor ce ştiu ci şi celor proşti ce nu ştiu, carele sânt 7 învăţături sufleteşti tocmai ca şi cele 7 darure, de folosinţă sufletească, carele eu văzându-le aşa, nu sm vrut să le las acoperite, ca să nu mă arăt adins mineş iubitor, cum nu iubesc să se folosească şi alţii şi le ţin numai pentru mine, ci am vrut să se tipărească cu cheltuiala sfintei mănăstiri şi le-am scos afară la lumină, ca să le înţeleagă şi mici şi mari, câţi îşi iubesc bunătatea sufletului lor… pohtitorul de bine vouă tuturor creştinilor, smeritul Melhisedec ieromonah, igumen al sfintei lavre Dlăgopolscaia.

Tipăritu-s’a în tipărirea cea dintâi, vleat dela naşterea lui Isus Hristos 1642 meşiţa Sept. 7″.

Iată şi o parte din „al treilea cuvânt şi învăţătură pentru iubirea de argint”:

“…pentru aceea, fraţilor, rogu-vă pentru dragostea Iui Dumnezeu să o lăsaţi şi să fiţi dăruitori şi miluitori către săraci, iară nu fără milă şi nemilostivi, că de veţi fi aşa, bine să ştiţi că aşa să face şi Dumnezeu spre voi, ci vă aduceţi aminte de „moarte, căci sânteţi ca floarea câmpului şi ca   iarba care o usucă soarele şi piere. Într’acel chip sântem noi toţi aicea şi nimic nu luăm din acestea ce avem noi aicea, în această lume, numai de vom da milostenie săracilor, sau cuvânt bun să le grăim, sau de ne vom ţinea cu cuvântul sau cu lucru de vom ajuta cuiva, nu-„mai de acestea vom moşteni acolo, iară den câte avem aicea, toate vom să le lăsăm şi numai goli vom să mergem, ca şi cum ne-am născut. Drept aceea, fraţilcr, rog pe dumniavoastră să dăm din carele avem, carele bucate, carele cuvânt bun, care miluire, care să ia şi să primească pre sărac în casa lui, ca să dobândim şi noi împărăţia cea de vecie cu bună darea Domnului nostru Isus Hristos, că aceluiaş este măria în vecii vecilor nesfârşit, Amin”.

Din felul cum a tradus cartea, egumenul Melhisedec ni se înfăţi­şează ca un bun cunoscător al limbii române. Cartea aceasta de învă­ţături are numai 55 foi paginate şi 3 nepaginate înainte.

În anul următor, la 11 Oct. 1643, apare prin osârdia aceluiaş egumen a treia carte numită „Antologhionul slavonesc” la care, pe lângă Melhi­sedec cel ce a pus „silinţă şi nenumărată cheltuială”, se mai ostenesc: Ştefan ieromonahul din Ohrida şi Ion Cunotovici, Rus.  Titlul cărţii este: “Antologhion,  care va să zică Civetoslov Trifologhion,  urmările dumnezeeştilor sărbători, domneşti ale naşterii Maicii Domnului şi ale sfinţilor sărbătoriţi şi celor comuni nesărbătoriţi pe fiece zi, compus din mulţi sfinţi părinţi cu binecuvântarea şi ajutorul prea puternicului Dumnezeu… în Câmpulung în anul 7152, dela Naşterea lui Hristos 1643″[3].

Cartea aceasta are două prefeţe scrise în numele lui Melhisedec din Peloponez, egumen la mănăstirea Câmpulung, de Orest Năsturel, al doilea logofăt, în satul său părintesc Fierăşti.

În cea dintâiu, arată de cât folos este tipografia cu ajutorul căreia se pot îndrepta sufletele creştineşti. Aminteşte voevodului că nu e de ajuns numai această carte şi să aibă bunătate şi milă şi cu celelalte „cărţi, care după aceasta se vor scoate, crescând chiar şi prin noi nedestoinicii, binefacerile lăudate de toţi şi întotdeauna. Se pomeneşte aci şi despre “moara făcătoare de hârtie”.

În a doua prefaţă, se arată cât de mult era cerută şi căutată această carte: “din pricina puţinătăţii şi lipsei acestui fel de cărţi, mulţi, ba chiar mai toţi, atât din ţară cât şi din alte ţâri. rugându-ne foarte, de aceea m’am silit, ca mai întâiu să pun în lucru tipografiei această carte”.

Se arată apoi că sa început tipărirea la 13 Decemvrie 1642 şi s’a isprăvit la 11 Oct. 1643.

Exemplarul din Antologhionul pe care îl are Academia, a fost găsit la biserica din comuna Miceşti, judeţul Muscel. Numeroasele picături de ceară de pe el, arată cât de mult a fost întrebuinţat.

Cartea aceasta, coprinzătoare de slujbe pentru sărbătorile sfinţilor, apare tocmai în timpul puternicei propagande calviniste, întreprinsă printre Români între 1640—50, de voevodul Transilvaniei Gh. Racoczy[4].

A patra carte tipărită la Câmpulung în 1650, este Psaltirea slavonească. Această carte e necesară nu numai la slujbele bisericeşti, dar şi celor ce le e drag să citească pe cărţile sfinte. Nici o altă carte biseri­cească nu s-a tipărit într-un număr aşa de mare de ediţii şi exemplare ca Psaltirea. Ea era nelipsită din biserici, din chiliile călugărilor şi din casele creştinilor evlavioşi.

Iată ce găsim în Psaltirea slavă dela Câmpulung: „S-a tipărit această carte numită Psaltire în timpul domniei marelui Io Matei Basarab şi a înalt prea sfinţitului chir Ştefan, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit al Târgoviştii şi al întregii ţări a Ungrovlahiei, în tipografia preacuviosului părinte chir Melhisedec ieromonahul, întâiul egumen al mănăstirii Câmpulungului, în anul dela zidirea lumii 7158 (1650) luna Martie, 9 zile. Iscălesc: smeritul ieromonah Dionisie corector şi cel mai mic în tipografie, Preda Stancovici din Câmpulung. Psaltirea aceasta are 172 foi[5].

După 1650, nu se mai tipăreşte nimic la Câmpulung, din cauză pro­babil că tipografia a fost mutată în altă parte. Ştiri privitoare la aceasta nu avem, deasemeni nici despre vrednicul egumen Melhisedec, pe care nu-1 mai menţionează documentele mănăstirii după 1651.

“În 15 ani vedem că au eşit din teascurile tipografiei de pe lângă mănăstirea Câmpulung, patru cărţi: trei slavoneşti şi una românească. Cele slavoneşti sunt cărţi de ritual, folositoare practicei liturgice; cea românească este dogmatico-morală şi urmărea sădirea unor sentimente morale şi creştineşti în sufletele credincioşilor. Cele slavoneşti nu se adresau exclusiv ţării, nevoilor interne, ci tindeau să aducă un serviciu şi altor ţări creştine, în care se simţia lipsa cărţilor liturgice. Sufletul acestui curent de activitate tipografică în mănăstirea Câmpulung, a fost Melhisedec egumenul. îndemnurile însă veniau de sus, dela voevodul Matei Basarab şi dela Udrişte Năsturel, cumnatul voevodului, emândoi râvnitori pentru progresarea culturii şi literaturii româneşti în veacul al XVIIlea”[6].                     

S’a arătat mai sus, că însuşi Matei Vodă a ţinut să introducă în această mănăstire o nouă organizare numită cu termen slavon obştejitie, adică forma monahală rusească de viaţă obştească, în care fraţii călugări se supun stareţului sau egumenului, ca ostaşii căpitanului lor şi trăind aceiaşi viaţă, îndeplinesc într’o desăvârşită bună înţelegere şi sarcini literare.

Mulţumit de activitatea desfăşurată, la 28 Iulie 1650, Domnul a dat o carte pentru întărirea obştejitiei. Se arată într’însa că a trimis acolo la mănăstire pe cinstitul şi luminatul, părintele chir Ştefan mitropolitul ţării şi pe boerul Ghinea clucer, de au luat seama mănăstirii foarte cu amănuntul de toate lucrurile, aducând şi o scrisoare la dânsul.

Continuă apoi: “Deci, dacă am văzut Domnia Mea atâta nevointi şi atâta strădanie ce au pus egumenul Melhie acolo împreună cu toţi călugării, la toate ce au trebuit mănăstirii, cu moşii, cu odăjdii, cu bucate, cu dobitoace şi cu alalte, Domnia Mea iarăşi am socotit şi am lăsat să fie obştejitie cum au fost întărit hrisovul mai denainte vreme şi cu cărţi patriarşeşti, ca să se pue egumen din mănăstire, din călugări şi să i se ia seama tot din mănăstire cu stareţii şi cu bătrânii mănăstirii,   să fie în ştirea lor şi venitul şi cheltuiala lor de acum înainte; după această seamă, să nu se mai ia seama dela curte măcar fie Domn şi Mitropolit, măcar boiari, veri cine ar fi, numai din mănăstire să se ia toată seama, până la un fir de aţă… (urmează apoi bles­temul împotriva celui care ar strica această orînduială”[7].

Milele şi privilegiile acordate de Matei Vodă mănăstirii, au fost în­tărite prin mai multe cărţi de patriarhi şi de Domnii următori, atât când se iveau neînţelegeri între mănăstire şi orăşeni, cât şi la schimbările Domnilor.

Pilda lui Matei Vodă, care s-a arătat aşa de darnic şi binevoitor către ctitoria sa, a fost urmată şi de alţi contemporani, cari se întreceau să dăruiască mănăstirii: moşii, odoare, sălaşe de ţigani etc. Se dă mai jos următorul act de danie:

“Adică cu jupâneasa Elina a răposatului Parai  paharnicu, scris-am şi mărtu­risesc ca să fie de mare credinţă la sfânta mănăstire dela Câmpulung hram Uspenie Bogorodiţă şi părintelui egumen Melhisedec şi la tot soborul sfintei mănăstiri, cum să se ştie că au dat răposatul soţul meu Pară paharnic la sfânta mănăstire ce scrie „mai sus la vremea lui de moaite, întâi un sălaş de ţigani şi 100 oi şi căruţa dum­nealui cu doi cai.

Aşijderea am socotit şi eu jupâneasa Elina, din câte moşii am scos de am dat pe la mănăstiri, alesam parte şi moşie mai bună, unde zac oasele dum(nea)lui la mănăstire la Câmpulung, de am dat Creţuleştii cu casele, cu grădină, cu moară, cu livezi şi cu tot venitul de preste tot hotarul, cum scrie zapisul şi cărţile de moşie, însă fără rumâni, că i-au scăpat dumnealui la moarte. Şi au lăsat să dau un pahar de argint la mănăstire, iar eu am vândut două pahare şi am cumpărat o cădelniţă de argint de 290 dramuri şi am dat şi un pahar mare ce au lăsat dumnealui să dau lui Vodă şi Măria Sa n’au vrut să-I ia, ci l-am dat iar Ia mănăstire şi au fost paharul de 300 dramuri şi au lăsat o stupină cu 40 de stupi şi 5 iepe şi 4 boi şi au fost făgăduit să dea la mănăstire ughi 100 să cumpere o moşie, iar eu am dat o parte de moşie lângă Creţuleşti ce să chiamă Ghimpaţi, ca să fie tot o moşie, ca să fie pentru acei 100 de galbeni ca să se pomenească Para paharnicul şi au învăţat la vreme de prestâvlenie cu a lui limbă şi cu mulţi boiari mărturie, care s’au tâmplat acolo la Câmpulung.

Aşijderea şi eu jupâneasa Elina, după cum au lăsat dumnealui răposatul soţul „meu Pară paharnic şi văzând scrisoare dela moarte, făcutam şi eu acest zapis al mieu ca să fie de credinţă la sfânta mănăstire pentru aceste moşii şi scule, toate câte scriu mai sus. Însă pentru acest sălaş de ţigani ce scriu mai sus, fiind nişte ţigani răi şi fugari şi văzând că nu va cunoaşte mănăstirea   niciun folos dela ei, luatu-i-am noi şi am dat pentru dânşii ughi 80 de au dat părintele igumenul la nişte vii ce au cumpărat la Izvorani dela feciorii lui Tudoran, pentru ca să fie sfintei mănăstiri stătătoare de ajutor şi nouă pomană de vecie.

Aşijderea întărit-am acest zapis şi cu mare blestem; cine s’ar ispiti din neamul nostru au din rudele dum(nea)lui, au măcar orice om ar strica această tocmeală, sau ar lua ceva din câte au lăsat răposatul soţul meu şi eu, acel om să fie proclet şi anatema şi afurisit de 318 sfinţi părinţi dela Nicheia şi să aibă parte la un loc cu Iuda şi cu Arie şi cu alţi necredincioşi, Amin.

Şi încă am fost făcut şi alt zapis la sfânta mănăstire pre această tocmeală ce scriu mai sus, iar pe vreme ce au ars sfânta mănăstire cu foc, ars-au şi zapisul mieu, iar nu de tot, numai cât să cunoştea tot ce era scris şi dupre aceia înnoit-am acest zapis ca să fie stătător în sfânta mănăstire şi să se crează în vecie şi într’această tocmeală poftit-am a fi şi mărturii: întâi cinstitul, prea luminatul şi preasfinţitul părintele nostru chir Teofil arhiemitropolit şi de Hristos iubiţii părinţii noştri chir Ignatie episcop Râmnicevschi şi chir Ştefan episcop Buzevschi şi toţi boiarii mari şi mici ai Divanului Domnului nostru, care-şi vor pune peceţile şi iscăliturile mai jos. Şi pentru mai adevărată credinţă, pusu-mi-am şi eu pecetea ca să se crează.

Scris luna Sept. 1 leat 7149 (== 1640). Jupâneasa Elina.

Hrizea vel Dvornic, Radu vel Vistier, Pteda vel Spătar, Dragomir vel „Clucer, Buzinca biv vel Clucer, Socol vel Stolnic, Radu vel Comis, Miho Logofăt, Costandin vel Postelnic”[8].

Zapisul acesta de danie, făcut numai la 4 ani după terminarea mănăstirii, vorbeşte despre un foc care ar fi ars mănăstirea. Focul acesta este pomenit şi în actele privitoare la moşia din satul vecin Voineşti, unde se arată lămurit că actul de vânzare făcut de Andrei Cotenescu lui Matei Vodă, a ars odată cu mănăstirea şi s-a făcut altul nou în 1648. Nu se arată însă nici anul, când s-a întâmplat acel foc şi nici dacă va fi ars şi biserica sau numai chiliile de lângă dânsa, în care se păstrau şi actele de proprietate.

Succesorul lui Matei Vodă a fost Constantin Şerban. În primul an de domnie (1654), a înnoit mănăstirii stăpânirea peste satul Groşani pe care-1 avea din timpul domniei lui Nicolae Alex. Basarab[9], iar în 1655 a dat mănăstirii o carte cu următorul cuprins după începutul slavonesc[10] “Facem şi Domnia Mea ştire pentru această sfântă şi dumnezeească mănăs­tire dela Câmpulung, că fiind bisearică de mir făcută din descălicatu Ţării Româneşti de răposatul Negru Vodă, de atâta număr de ani ocolită, de atâtea crăpături de cutremurile pământului, surpatu-s’au până Ia temeiu şi au stătut piatra grămadă 7 ani. Într’aceia, răposatul Matei Vodă după alalte sfinte mănăstiri şi case dumnezeeşti ce au făcut aici în ţară şi pre aiurea, şi aicea, cu vrearea lui Dumnezeu şi cu ajutorul maicii Precistii, s’au apucat de o au făcut mănăstire şi lăcuinţă călugărească, iar pe acelaş hram Uspenie B(ogorodi)ţă şi o au miluit şi Domnia lui cu sate, cu moşii şi cu altele, întru ce i-au fost prilejul ca să poată fi mănăstirii de ajutor şi călugărilor de hrană şi au fost pus egumen pe Melhie dentâi, de ‘nceputul mănăstirii ca la 12 ani.

Deci fiind Domnia lui ctitor aceştii sfinte mănăstiri, vrut-au a cerca şi a luarea „eama egumenului, având obiceiu făcut de Domnia lui, cum să fie în mănăstire obştejitie şi întărită cu hrisov şi cu cărţi patrierşeşti, care lucru vrut-au să vază şi Domnia lui ce venit are mănăstirea de mila Măriei Sale şi ce cheltuială. Ci au socotit Măria Sa de au trimis acolo la mănăstire pre cinstitul şi prea luminatul părin­tele nostru chir Ştefan, mitropolitul ţării şi pe Ghinea vistier, fiind atunci clucer, de au luat seamă mănăstirii foarte pre amănuntul, de toate lucrurile şi au adus scrisoare la Măria Sa. Deci, dacă au văzut şi Domnia lui atâta nevoinţă şi atâta strădanie ce au fost pus egumenul Melhie acolo împreună cu toţi călugării cu toate ce-au trebuit sfintei case dumnezeeşti cu moşii, cu odăjdii, cu bucate, cu dobitoace încă şi chelciug şi de alalte ce trebuia, Domnia lui au socotit şi au lăsat să fie obştejitie, cum au fost întărit cu hrisov şi mai denainte vreame, cum, să pue egumen den călugării mănăstirii şi să se ia seama tot din mănăstire, cu stareţii mănăstirii, să fie toate în ştirea lor şi venitul şi cheltuiala şi mai mult, după acea samă, să nu se mai ia dela curte, măcar fie Domn, au mitropolit, veri boiarin mare, veri mic, măcar cine ar fi, numai din mănăstire să ia toată sama, până într’un cap de aţă. De care bune tocmeale, văzând şi Domnia mea hrisoave i cărţi întărite cu mare blestem şi legătură, silit-am şi Domnia Mea de am întărit acest lucru şi cu cartea noastră, ca să poată fi lucru stătător în veaci pre obiceiul ce scrie mai sus. Iar cine ar îndrăzni a strica şi a facere într’alt chip, să cază într’acel blestem mare ce au pus ctitorul „casei, cum unii ca aceia să fie procleţi i afurisiţi de vlădica H(risto)s şi de 318 sfinţi părinţi dela Nicheia[11], parte cu Iuda şi cu Arie să aibă la un loc şi cu de trei ori anatema, la sfârşenie să se ia cu păgânii Amin. (Urmează apoi boerii Divanului: Chirca Ban, Gheorghe vel Vornic, Stroe Logofăt, Pârvu vel Vistier, Pană vel Spătar, Barbu Clucer, Radu Stolnic, Radu Comis, Radu Paharnic, Danciu Postelnic, scris de „Dumitru logofăt Boldiciu în oraşul Târgovişte la 22 Octomvrie 7164 (= 1655)”[12].

În acelaşi an, Patriarhul Macarie al Antiohiei a dat mănăstirii o carte prin care dă sfatul ca să se aleagă egumeni din călugării vrednici de aici, să se ţină în seamă toate cele poruncite de ctitor şi cu înfricoşat blestem împotriva celor ce n-ar urma astfel[13].

---

[1] După „Bibliografia rom. veche” tom. 1 pg. 103. flci e trecută şi data de 30 Iulie

[2] Titlu complet şi alte lămuriri privit. la copr. cărţii, în „Bibliogr. rom. veche” pg. 125 şi urm. CÂMPULUNG MUSCEL (Monografie istorică) — Preot I. Răuţescu, Dragoslavele

 

[3] “Bibliografia românească veche” tom. 1 pg. 128

[4] Calviniştii, numiţi mai târziu şi reformaţi, nu admit cultul sfinţilor

[5] “Bibliografia Românească veche”   tom. 1   pg. 177 ş.u.  Se arată aci că notele bibliografice privitoare la Psaltire sunt date după  scriitorul rus Karataev, deasemeni şi cele privitoare la Antologhion.

 

[6] Dan Simonescu “Viaţa literară şi culturală a Mănăstirii Câmpulung (Muscel) în trecut” pg. 31-32.

[7] Academia Romană. Ms. 3683.

 

[8] După o copie din dosarul Protoeriei de Muscel Nr. 29/1844.

[9] Arhivele Statului. Mân. Câmpulung pachet XIX doc. 4 şi pachet XVIII doc. 5.

[10] Ibidem pachetul III netrebnice doc. 27 pe pergament. Cf. şi D. Băjan “Documente dela Arhi­vele Statului” pg.  25 – 28  şi Ms. 3683 de la Acad. Română unde e reprodus în copie

[11] în text, expresia corespunzătoare slavă

[12] Sfârşitul, ca şi începutul, slavonesc

[13] Acad. Rom. Ms. 3683

Transformarea Bisericii in Mănăstire de călugări

Biserica s-a zidit în locul celei vechi, folosindu-se pietrele cioplite de la aceea şi, desigur, mai adăugându-se cele ce lipseau. Curtea ei a fost apoi închisă de jur împrejur, cu zid făcut din piatră de râu.

Matei Vodă n-a mai lăsat-o ca până aci, biserică de mir, ci a trans­format-o în mănăstire de călugări, dându-i apoi şi o organizare proprie, după cum se poate mai bine vedea din documentul de mai jos:

“Io Matei Basarab voevod, cu voia lui Dumnezeu Domn a toată Ţara Româ­nească… tuturor dinpreună şi fieştecăruia deosebi, cari sânt, a toată dregătoria, a toată meseria, a toată cinstea lâcuitoritor ţării noastre dintr’amândoao rândurile, aşa şi duhovnicilor ca şi mireanilor, căror ii se cade a şti – facem ştire cu acest hrisov al nostru, dat de noi mănăstirii noastre din Câmpulung, sfintei şi dumnezeeşti case a cinstitei ftdormiri a Prea Sfintei Stăpânei noastre, Născătoarei lui „Dumnezeu şi pururea fecioarei Măriei.

Iar de vreame ce priceapem noi cu darul cel mai ales al dregostii Iui Dumnezeu să fie şi să se arate, întru mulţirea cinstii lui. Aceia dar şi noi după puterea cea dată noao dela cel de sus cu curată inimă, bine vrum a slăvi pre cela ce ne-au slăvit şi a cinsti pre cela ce cu scaunul domniei pământeşti ne-au cinstit.

Şi am socotit că acest lucru nu atâta ar putea fi într’alt chip, cât ar fi cu zidirea dă biserici. Deci înaintea aceştii de Dumnezeu clătitei porniri a bunii voii noastre, vreo grije mare de ceaste lumeşti nu putea sta să o poticnească sau să o oprească, fiind noi măcar şi supt nor de atâtea nevoi ce ne cuprind, ci într’alte bisărici şi mânăstiri cu ajutorul lui Dumnezeu, zidite de noi de iznoavă din temelie, aceeaşi râvnire a înmulţirii laudei lui Dumnezeu cu mai puţnă grijă, ne-au adus de această bisearică mai sus zisa din Câmpulung şi mai vârtos de spargerea ei, mare întristăciune ne-au venit la inima noastră, de a căreia făptură şi spargere, iarăşi a doua făptură socotit-am că i se cade să spunem  puţinel: Adică această dumnezeească casă a Născătoarei lui Dumnezeu ce e mai sus „zisă, de întâi din   temelie  zidită au fost de   prea   luminatul   al   fericitei   pomeane, întâiul Domn al aceştii ţări Radu Negru voevod, căruia îi zic descălicătorul ţării. Şi o au zidit bisearică de mir, zidire frumoasă, întru cursul anilor, dela începutul lumii 6723 (1215), căriia datu-i-au şi întru moşii aceste sate: Bădeştii cu toţi rumânii şi Groşanii toţi cu rumânii şi jumătate den Bogăteşti cu rumânii, cum iaste hotarul de 12 boiari, dând şi sălaşe de ţigani, care ţigani şi acum spre ajutorul trebilor bisericii şi spre hrana preoţilor sânt.

Care zidire trăit-au vreme de destui ani, până când vecheciunea şi cutremurul pământului coprtnzând-o de toate părţile cu crăpătură, surpatu-s’au şi s’au răsipit până la pământ, purtând într’acea vreme cursul a(n)ilor 7136 (= 1628).

Iar după surparea ei, zăcut-au piatra grămadă până în 7 a(n)i. De acia de vreme ce izvorul tuturor bunătăţilor şi bunul purtător de grije Dumnezeu, cu a lui grîje care s’au deprins a o avea pururea de neamul-nostru băsărâoesc, bine vru, cum şi cu mine păcătosul robul lui, vestea şi numele neamului şi al moşiei noastre a-1 „ridica, şi la scaunul de domnie ne rădică şi ţiitor steagului  ne tocmi.

Atunci ştiind noi surparea şi sfârîmarea bisăricii, de aceeaşi râvnire cum am zis şi mai sus, fiind îndemnaţi şi îmboldiţi, mai mult n’am putut răbda cu acel cinstit loc unde într’atâta înconjurare de ani, dumnezeiasca, necrunta, bine plăcuta jărtfa iubitorului de oameni Dumnezeu pentru păcatele credincioşilor a să aduce şi cântare şi slavoslovie mare înfrumuseţatului numelui lui preste toată vremea a să trimete şi prea curatei dumnezeeştii maice, cinste şi laudă a i să da, n’au scăzut întru atâta umilnica sfârîmare şi nesfinţire a-l şti, ci de vrerea Tatălui şi de sporul Fiului şi de îndemnarea Sfântului Duh, povăţuiţi fiind şi spre acest dumnezeesc lucru, acea grămadă de pietre ce zăcea diasupra temeliei dând-o în lături până în faţa pământului şi bine curâţind locul bisericii, aşa tocmai din faţa pământului, pre aceeaşi temelie cu aceleaşi pietre a o zidi început-am în cursul anilor 7143 (= 1635) şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sprijineala preacuratei, săvârşitu-o-am în văleat 7146 (= 1638) întru slava celui slăvit[1].

Însă nu o am lăsat pre tocmeala ce au fost întâiu, adică să fie bisărică de mir, ci o am făcut lăcaş călugăresc. Şi ştiind noi neroditura şi scăzătura întru toate şi neprimirea de semănătură a acelui pământ de supt munte, unde zace mănăstirea şi hrana cea cu multa nevoe de pre acele locuri… dăruim sfintei mănăstiri aceasta: vama şi pârcâlâbia târgului dintr’acelaş oraş din Câmpulung cu tot venitul. Către aceasta şi păhărnida, iarăş într’acelaş oraş şi vama zborului ce să face în-tr’acelaş oraş în toţi anii, în ziua de Sfântu llie. Şi încă mai dăruim sfintei mănăstiri jumătate din vama domnească dela schila Rucărului şi a Dragoslavelor şi cu judecata de acolea şi cu tot vinâriciul domnesc dela satul Brâtuleşti în judeţul Musce­lului; şi 1000 bolovani de sare dela ocnele cele mici de lângă Târgovişte şi satul Bâdeni jumătate cu rumânii şi cu munţii şi cu tot venitul cum este ales de 24 boeri, pentru că l-am cumpărat Domnia Mea dela Coman Enăşescu şi dela fraţii lui; şi iar satul Voineşti ce iaste din sus de oraş, însă trei părţi cu rumâni, cu munţi şi „cu tot venitul cum este ales de 24 boeri, pentru că l-am cumpărat Domnia Mea dela „jupâneasa Măria şi dela fie-sa Rada ot Gemenile şi dela Mihul biv vel Logofăt.

Şi iar satul Grădiştea ce iaste din jos de oraş, tot satul cu tot hotarul, pentru că 5 părţi dintr’acest sat le-au cumpărat părintele egumenul Melhisedec pe banii lui drepţi dela Nan din Bărbăteşti, iar a şeasea parte este închinată la mănăstire de Tatul sluger ot Orbească pentru pomeană. Şi iar în satul Izvorani ot na Piteşti ocină 15 delniţe cu viile, cu casele lui Muşat vistiernicul, cu pivniţa cu hăleşteiul, cu doi rumâni anume Neacşu şi Achim şi cu tot venitul pentru câ am cumpărat Domnia Mea trei delniţe, iar 12 delniţe le-au cumpărat părintele egumen Melhisedec.

Către aceasta iarăşi toate dăjdiile şi dijmele ce să cade preste an acestor două sate, Bădeştilor şi Groşanilor a da la domnie, ce să zice dă birul toleiului, de miere cu ceară, de găleată, de fân, de dijma de stupi, oeritul, gorştina şi alalte în mânăstire să se aducă, nimic Domnia dintr’aceste două sate să nu ceară, ci în toată slobozia să se repaose de către Domnie aceste două sate, (spre) a le avea spre folosul şi spre câştigul mănăstirii.

Şi după aceasta, iarăşi nimeni din judecători într’acele două sate să nu cuteze a intra nici cu o judecată, numai să aibă a să judeca la ispravnicii ce vor avea puşi dela  mânăstire.

Şi precum am arătat şi mai sus, pre această bisearică, care au fost mai înainte bisearică de mir, făcutu-o-am mănăstire şi nu proastă, ci adevărată obştejitie, cărei obştejitii ales-am întâiu să fie egumen ieromonah Melhisedec şi neşte pravile îi legiuim şi-i punem, care să cade a fi unde iaste chinovia, care pravile necălcate şi neclâtite trebuesc a se păzi în  mănăstire până când va fi, care pravile acestea sânt:

Întâi, mănăstirea să fie obştejitie şi fraţii toţi la unul.

A doua, de va vrea cineva să vie dintr’altă parie să se egumenească acolea, în mânăstire, cu mită sau într’alt chip meşteşugind, nici într’un ch^;p să nu se pue, fără numai din aceia ce vor fi puşi într’aceeaşi mănăstire; dintr’aceia să se aleagă cu săborul. Mici iarăşi să fie volnic egumenul a face rea cheltuială cu lucrurile şi cu averea mănăstirii în trebile lui deosebi, spre a-şi hrăni rudele lui cu bucatele mănăstirii.

A treia, care călugăr va fi iubitor de ceartă şi cu nărav, făcător de bântuiale, de va face cu năravul lui cel rău turburări şi gâlceava obştejitie), către Domn sau către Mitropolit – călugăr ca acela deslipit să fie de către săborul obştejitiei.

A patra, nu fie cuiva din aceia ce va alege Dumnezeu, după noi Domni sau „mitropoliţi, a îndrăzni de a închina mănăstirea aceasta metoh altei mănăstiri de aiurea sau măcar şi de aicea din ţară, pentru ca nu cumva să se dea uitării pomeana ctitorilor şi ostenelile fraţilor să se dea periciunii şi mănăstirea să fie dată jafului şi obştejitia să se strice.

A cincea, Paraclisul Prescistii preste săptămână de trei ori să se cânte :Miercuri seara, Vineri seara şi Duminecă seara, necurmat în veac.

A şeasea, să fie grijă cu nevointâ egumenului şi fraţilor, de călugării bolnavi şi de neputearnicii stareţi.

A şeaptea, care frate va fi primit în posluşania „mănăstirii şi va arăta vr’o necredinţă sau hiclenie „în veniturile mănăstirii, cum am zice furtişag sau altceva den bazaconii, acela să se gonească din „frăţia chinoviei.

A opta, de va veni vr’un călugăr de aiurea în „mânăstire ca să primească obştejitia şi să aibă aciia duhovnicie — om ca acela întrebat să fie şi ispitit foarte cu amăruntul, să fie ştiut de unde iaste şi ce om iaste.

A noua, fraţii ce vor avea cale a merge afară din mânăstire încătrova, pentru vr’o treabă a lui, aceluia să i se dea cartea obştejitiei de blagoslovanie, a avea cu dânsul pentru credinţă.

Şi zborul târgului ce să face la Sft. llie, să se facă lângă mănăstire în prăvâlii(le) care le-am făcut noi. Şi pentru mutarea zborului (căci l-am mutat lângă mănăstire), iertat-am  toată vama orăşanilor de acolea din târg, numai să ia din carăle de peşte de un car oca cinci şi Sâmbăta carne şi limbile, iar de alte de toate sânt iertaţi.

Deci aceste toate tocmindu-Ie noi de mănăstirea noastră, obştejitiei ce iaste mai sus zisă, iată aducem întru mărturia acestui hrisov al nostru pe credincioşii dregători şi sfetnicii noştri cârmuitori ţării, aşa duhovnicii ca şi mireanii: prea osfinţitul chir Teofil, mitropolitul Târgoviştii şi a toată ţara noastră arhiepiscop, pre de „Dumnezeu iubitul chir Ignatie episcopul dela Buzău şi a toată ţara de jos, aşijderea şi pre tot cinstitul sfatul nostru :jupan Hrizea marele Vornic, jupan Grigore marele Logofăt, jupan Radu vel Vistier, jupan Preda marele Spătar, jupan Dragomir Clucer, jupan Socol vel Stolnic, jupan Radu vel Comis, jupan Vucina vel Paharnic, jupan Costandin vel Postelnic.

De aceea, poruncitam a lega la dânsul pecetia noastră cea mare sbornică şi cu mâna noastră l-am iscălit aiave pentru încredinţarea cea mai adevărată către toţi, însă mai vârtos către ceia care cu alesatura lui Dumnezeu, după noi vor domni (în) ţara aceasta… cum fiecarele de dumneavoastră cineşi în vremea lui, tuturor „acelor tocmeale şi legiuiri ce am tocmit noi şi am dat obştejitiei noastre, ce iaste mai sus zisă şi cu acest hrisov al nostru, întărite le arătăm domniilor voastre şi tuturor cui să cade…

Iară cine din Domnii care-i va alege Domnul Dumnezeu după petrecerea noastră, sau vlădici sau episcopi sau din boiarii mari şi putearnici, sau veri măcar ce boiar, dela mic până la mare, sau   niscari   egumeni, sau   preoţi,   sau judeţi, sau orăşani, sau fieştecare den oameni se va ispiti vreodinioară pentru mită, sau pentru rugă­ciunile şi silniciile călugărilor streini, sau cu îndemnarea cuiva din streini sau din ţară, a strica sau a lua şi a sparge mila care o am tocmit noi în biserică, care o am făcut noi mănăstire – obştejitie – acel om dimpreună cu îndemnătorii lui, să aibă a moşteni blestemul soborului arhiereilor şi al egumenilor şi a toţi preot lor ţării… să-1 spargă Domnul Dumnezeu, să-i vie cursa care nu o ştie şi vânătoarea „ce iaste ascunsă să-1 prinză şi să-i fie curtea lui pustie şi ‘n locaşul lui să nu aibă cine locui. Şi să se şteargă numele lui din cartea vieţii şi cu drepţii să nu se scrie şi să pue Dumnezeu pre păcătoşi asupra lui, când se va judeca să iasă osândit şi „rugăciunea lui să fie întru păcat… şi să fie feciorii lui rămaşi săraci… să moşte­nească osteneala lor streinii… (urmează şi alte mari blesteme, apoi continuă)… Iareşi împotrivă, cine va cinsti şi va păzi neclătită această milă ce am miluit şi am tocmit „noi în sfânta mănăstire a noastră a Câmpulungului, pre acela să-1 audă Dumnezeu în zi de grija lui, să-1 sprijinească puterea Dumnezeului lui lacov şi să-i trimită ajutor dela preacurata Maica lui Dumnezeu… să-i răsară lumina la întunerec şi întunerecul să-i fie ca amiază zi… şi în veac să fie părtaş în bunătăţi ca acelea, care ochii n’au văzut şi la inima omului n’au venit, care au gătit Dumnezeu celor ce-1 iubesc pe „dânsul, care Dumnezeu locueşte în lumina cea neaprop^;ată, cela ce iaste blagoslovit în veaci, Amin.

Din hrisovul acesta dat de Matei Vodă ctitoriei sale la 11 ani dela zidire, putem cunoaşte:

a)  împrejurările în care s-a zidit din nou biserica;

b)  Transformarea ei în mănăstire de călugări;

c)  Milele ce i s-a dat de ctitor;

d)  Proprietăţile ce primise în dar sau cumpărase până în 1647;

e)  Cum era obştejitia, adică viaţa în mănăstire;

f)   Mutarea târgului Sf. Ilie în prăvăliile de lângă zidurile mănăstirii;

g)  Ce scutiri aveau orăşenii şi ce trebuiau să dea mănăstirii;

h)  Evlavia de care a fost pătruns acest Domn din neamul basarabesc şi grija deosebită ce arăta că şi urmaşii săi să nu se atingă de milele mănăstirii şi să nu se închine la străini ctitoria sa.

Se va arăta însă în paginile următoare, că cu toate blestemele în­fricoşate, s-a găsit totuşi un voievod care nesocotind cele orânduite de Matei Vodă, a închinat şi această mănăstire la o ctitorie streină

---

[1] Când s’au reprodus cele două inscripţii s’a văzut câ biserica s’a săvârşit în August 1636. Aici se arată însă că s-a săvârşit în 1638, deci cu doi ani mai în urmă. Care să fie data cea mai adevărată? Credem că zidăria s-a isprăvit în 1636, iar lucrările din interior ca: zugrăvire, mobilier etc, vor fi mal durat încă doi ani, adică până în  1638 cum se arată  în hrisov.

 

Pisaniile Bisericii mari

Zidind din nou biserica în 1635 – 1636, Matei Vodă a dat poruncă să se pună afară, deasupra uşii, următoarea  inscripţie: “în zilele dulcelui creştin şi de Dumnezeu iubit creştin Matei Bas(a)rab voevod „g(ospod)jda ego Elina, cu vrearea lui Dumnezeu pus a fi Domn creştin în Ţara Românească, întru moşia lui, care iaste dentru Unguri descălicat(â), adecă început-am a scrie de aceasta s(fâ)ntâ dumnezeească besearicâ ce iaste hramul prea sfintei  stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria[1], care s-au început şi se-au zidit şi se-au săvârşit de bătrânul şi prea milostivul creştin Radu Negru voevod, care au fost de început desc(â)lic(â)torul Ţării Rom(â)neşti şi de început au fost zidit(ă) această sfântă şi d(u)mnezeească besearic(â), când au fost cursul anilor 6723 (= 1215) şi tot au stătut cu bun(â) pace, pân(â) in zilele creşti­nului Alexandru voevod Iliaş, întru a doua domnie, când au fost cursul anilor dela Adam 7136 (=1628); atunce, într-acea (vream(e) se-au surpat de întru voia lui Dumnezeu, în ziua de (sfe)ti Ilie proorocul, la miază-noapte şi nicio firoseal(â) nu s’au făcut. Iar după aceata, deac’eu dăruit Domnul Dumnezeu pre ecest Domn bun şi m.lostiv creştin Matei Băs(â)rab(â) voevod g(ospo)jda ego[2] Elina cu domnie în «Ţara Rum(â)nească şi întru moşia lui şi fiind şi Măria Sa de într’acea tudâ bun(ă) «şi dentru   acel   neam   adev(â)rat,  socotit-au   ca   un   Domn   bun şi milostiv, ca să rădic(e) şi să fac(ă) această s(fe)ntă şi dumnezeiască besearec(â), sâ nu piară pomeana acelor răposaţi Domni bătrâni. Şi acestui Domn bun şi milostiv creştin Matei Băs(â)rab voevod i g(ospo)jda eg Elina, încă să le fie de pomeană la s(fă)ntul jârtfealnic întru vecie nesfârşită şi de mare ajutoriu înaintea featei lui Dumnezeu adeverit. Şi ispravnic au fost dup(a) lucrul aceştii sfinte dumnezeiască besearic(â) Socol clucer de Cornâţeani şi au nevoit şi acest boiaru înţelept cu mult(ăj stră­danie şi cu toată inema pentru slujba şi pentru pomeana Domnu(lui) său, apoi şi „pentru sufletu lui, ca să-i fie de ajutor Ia înfricoşata judecat(ă). Şi se-au început a se zidi această sfântă bisearecă de în faţa temeliei, în luna Iunie 22 zile, când au fost vâleatul dela fldam 7143 (=1635) şi se-au săvârşit în luna lui flugust în 20 zile văleat 7144 (1636)[3].

Pe altă piatră pusă tot d’asupra uşii, dar în interiorul bisericii, altă inscripţie cu următorul coprins: “În numele Tatălui şi ai Fiului şi ai Duhului Sfânt. Amin - în zilele dul­celui creştin şi de Dumnezeu iubit creştin Matei Băsărab voevod i g(o)sp(o)jda eg Elina, cu vrearea lui Dumnezeu pus a fi D(o)mn creştin în moşia lui, adec(â) scris-am de această sfântă bisearică ce iaste hramul Adormirei prea Sfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria[4], care o au zidit răposatul Radu Negru voevod, când au fost văleat dela fldam 6723 (1215) şi eu „stătut cu bun(ă) pace, până în zilele lui Alexandru Vodă lliaş, fost-au leat 7136 (1628) atunce s’au surpat. Iar dacă au dăruit Dumnezeu, pre creştinul Băsărab voevod i g(o)sp(o)jda eg Elina cu domnie întru moşia lui, socotit-au ca un D(o)mn milostiv, ca s(â) ridice aceast(ă) s(fâ)ntă bisearec(â) ca s(â) nu piar(a) pomeana „moşilor, pentru că au fost şi Măria Sa dentru acea rud(ă) bun(â) şi adev(âratâ) ca „s(ă) fie şi domniei lui de pomeană la sf(â)ntu jertfenic şi de mare ajutor înaintea „fetii lui Dumnezeu întru veci Amin. — Dup(â) aceea şi acest (oraş) ce să zice Dălg(o)pol, să fie iertat de vama de pâine, să nu dea vam(ă) domnească; aşijderea „şi orăşanii să nu dea vamă de ceale ce vor vinde, cum iertaţi au fost de răposatul Radu Negru voevod şi cum scrie în cărţile ceale bătrâne, aşijderea să fie iertaţi şi de Domnia Mea, iar cine nu va întări, să fie proc’et şi anatema. Şi s’au început această sf(â)ntă b^:searecă de în faţa temeliei în luna lui Iunie 22, dela Adam trecuţi ani 7143 (1635). Şi ispravnic au fost dup(â) lucrul acestei sfinte bisearici, jupan Socol clucearul den Cornăţeani şi s’au nevoit şi acest boiar cu toat(â) inema şi cu toată strădania pentru slujba Domnului său şi pentru sufletul lui, ca sâ-i fie de ajutor. Şi s’au săvârşit în luna lui August 24, când au fost leat 7144 (1636)”.

Bisericuţa paraclis de la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel are pisania în două variante : a) Pisania veche, originală, scrisă cu litere chirilice, se află rezemată de zidul nordic al mănăstirii în partea dreaptă a clopotniţei; b) pisa­nia nouă, completată, scrisă cu litere latine, se află pe peretele exterior al biseri­cuţei paraclis, în stânga uşii de la intrare. Pisania nouă este, ca realizare, cu mult inferioară celei originale.

Din lectura pisaniei originale rezultă că pe locul unde s-a zidit bisericuţa pa­raclis, care se mai numea «şi biserica bolniţii de lîngă mănăstire»[5], se găsea o bise­rică de lemn. Aceasta putrezind, ieromonahul Teofan, nastavnicul sfintei Mînăstiri Negru Vodă cu cheltuiala sa a ridicat o bisericuţă de zid, isprăvită în 5 iulie 1718. Deci în anul 1718 pisania cu litere chirilice era zidită – probabil – la intrarea în biserica paraclis. Ulterior acest sfînt locaş s-a ruinat şi când a fost reclădit pe vre­mea lui Grigore Ghica (1822 – 1828) sau câţiva ani mai tîrziu, zidarii negăsind pisania veche au făcut alta cu litere latine, care avea aproape acelaşi cuprins. Iar în anul 1860 bisericuţa paraclis a fost zugrăvită din nou de pictorul Gheorghe Tăttărescu (1818 – 1894), picturi reuşite dar nu lipsite de influenţa artiştilor italieni, pe care-i admirase la Roma, Florenţa şi în alte oraşe italiene.

In acest mod se explică existenţa a două pisanii, aproape identice. Pisania veche e expusă afară, rezemată de zidul nordic al Mînăstirii, iar pisania nouă s-a scris cînd s-a reclădit bisericuţa paraclis – probabil - către mijlocul secolului al XIX-lea, deoarece pictorul Gh. Tăttărescu zugrăveşte din nou bisericuţa paraclis în anul 3860.

Pisania nouă, scrisă cu litere latine, aflată pe peretele exterior al bisericuţei paraclis, are cuprinsul aproape identic cu acel din pisania veche, numai că sînt adăugate două rlnduri şi anume : «Apostu Vasile Erodiacon au dat viile din vale pentru ca să aibă vecinică pomenire».

Pentru că pisania veche, cu caractere chirilice se află detaşată şi ar putea fi deplasată în altă parte fără ca să se mai poată constata cu uşurinţă identitatea de cuprins cu pisanie nouă şi deci să nu se mai poată precizia cărei biserici a aparţinut; şi întrucât nici în studiile care s-au ocupat în special de complexul Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung-Muscel nu a fost reprodusă fotografia pisaniei vechi, socotim necesară şi utilă publicarea pisaniei vechi şi transcrierea cuprinsului ei.

Pisania veche a bisericuţei paraclis e sădită în piatră şi are forma unei prizme dreptunghiulare, avînd lungimea de 1 m lăţime de 1,20 m şi grosimea de 0.15 m.

În transcrierea Pisaniei vechi, publicată mai departe, am despărţit prin bare fiecare rând al textului vizibil în fotografie.

«Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea/ Sfântului Duh am început de a zidi aceasta sfântă şi dumnezeiasccă / biserică. Întru naşterea sfântului şi slăvitului Preditec Ioan /, încă mai dinainte fiind biserică de lemn şi viind vremea de a putrezit şi ră/mânând sfânta rugă de nu să putea face ca să pomenească ctitorii / şi răposaţii părinţi care sunt aici, văzînd eu Teofan Ieromonahul / Năstavnicul sfintei Mânăstiri că stă sfânta rugă jos, din darul / lui Dumnezeu şi a Maicii sfinţiei sale m-am nevoit de o a zidit şi / o am înfrumuseţat cu toată podoaba că să avem vecinică pome/nire şi s-au făcut în zilele luminatului Ioan Voevod şi Mitro/polit Kir Mitrofan. Vă rog iubiţi fraţi în numele lui Dzeu, care veţi / fi nastavnic să aveţi purtare de grijă ca să nu stea făr’de sfânta rugă ca să aflaţi mi/lă înaintea judeţului lui Hristos, iar cine s-ar ispiti a strica şi a / nu purta de grijă să fie supt blestemul a 318 sfinţi / Părinţi de la Nikeia. Meseţa iulie 5 zile, leat 7226 (1718), / fiind isprav­nic Vasile Erodiacon Ioan logofăt ispravnic».

Ambele inscripţii sunt acum în faţa bisericii, una mai sus la dreapta şi alta mai sus, la stânga actualei inscripţii pusă în 1832.

Când a vizitat această biserică în 1746 mitropolitul Neofit I, care în impresiile sale de călătorie reproduce ambele inscripţii cu oarecare mici greşeli, spune că erau zugrăviţi în biserică: Negru voevod, fiul său Dan voievod[1], Nicolae Alex. voievod şi Matei Basarab voevod cu Doamna lui llina. Toate aceste chipuri au fost zugrăvite în 1636 când s-a isprăvit biserica. Se constată de aci, că cei din veacul XVII, nu aveau cunoştinţe clare asupra primilor voevozi, căci Dan I a domnit în urma lui Nicolae Alexandru şi a fost frate cu Mircea cel Mare, iar nu fiu al lui Negru Vodă, pe care tradiţia îl confundă uneori cu Basarab I, alteori cu tatăl acestuia numit Tugomir.

S-a văzut din cuprinsul celor două inscripţii, că supravegherea lucră­rilor de refacere a bisericii, transformată mai în urmă în mănăstire, a avut-o clucerul Socol din Cornăţeni, numit uneori şi Socol Cornăţeanu, unul dintre boerii cei mai însemnaţi din timpul domniei lui Matei Vodă. Despre el se vorbeşte şi în documentul următor: “Eu Socol cliuc(er), ispravnicul care am fost trimis de Domnu nostru ispravnic sventei mânăstiri ot Dlâgopol, scris-am a noastră carte să fie la mâna lui Gheorghe „judeţul de mare credinţă, pentru când am pus temelia zidului, luat-am câtva loc den partea lui, deci fam plătit cu bani 300. După ace^;a Gherghe judeţul, s’au tocmit cu mătuşa Moma şi cu feciorii ei anume: Raico, Micud şi Coman de au cumpărat loc să-şi lărgească uliţa denaintea casei, loc de trei stânjeni şi jumătate za 600 bani, de-au pus din punga lui 300 şi 300 ce i-am dat pre loc şi le-am îm-„pârţit banii pe fraţi, adică vânzătorilor mătuşei Momii cu feciorii ei. Şi au vândut de bună voia lor denaintea noasîră şi au fost la tocmeala aceasta oameni buni bătrâni den oraş anume: Staico judeţul, Dumitru Strechea, Stan de Câine, Dragomir Şupal, Stanciu Focan, unchiaşul Coman şi după aceştia cu ştirea a tot oraşul, cum să-i fie lui moşie şi feciorilor şi nepoţilor şi cine se va trage dintr’ânsu. Şi iar să se ştie când am pus temelie zidului curţii bisericii, luat-am dela Gheorghe judeţul loc şi l-am plătit cum scrie mai sus, iar unde iaste cel cerdac de dă în grădina lui Gheorghe judeţ, acela nu i l-am plătit, ci iaste al lui, numai învâlişul iaste al mânăstirii, iar pământul iaste al lui. Şi l-am arătat si Domn(ului) nostru lui Matei Vodă, când au târnosit şi au z^;s să aibă bună pace de către mănăstire; aceasta mărturisesc. Şi am scris eu Socol clucer cu mâna mea aici mai jos, ca să se crează.

 

 

---

[1] Cuvintele acestea subliniate sunt în limba slavonă; aci s’au dat în traducere

[2] Doamna sa

[3] Cf. N. lorga „Inscripţii” I pg. 127 – 8.şi Bis. Ort. Rom.  pe Febr. 1877 pg. 178 – 9.

[4] Tot în limba slavonă

[5] Preot   Ioan   Răuţescu, Câmpulung-Muşcel, Monografie  istorică, Tipografia   Gh.  Vlădescu Câmpulung-Muscel,   1943,   p.  89.

---

 

[1] Neexplicabil acest nume, căci Dan 1 a domnit In a doua jum. a sec. XIV.

 

[2] Arhivele Statului „Mănăstirea Câmpulung”. Pachet LIII doc. 2.

 

 

De la “ieromonah” la “protosinghel”

Joi, 13 noiembrie 2008, in ziua binecuvantata a praznuirii Sfantului Ioan Gura de Aur si cu ocazia intrunirii sesiunii de toamna – iarna a Conferintei preotesti a Protopopiatului de Campulung Muscel, Preasfintitul parintele nostru Calinic, al Argesului si Muscelului a oficiat Sfanta Liturghie in Biserica Mare a Manastirii noastre, a hirotonit un preot si un diacon si a ridicat in rang calugaresc pe Preacuviosul Parintele nostru staret Serafim Caiea, din “ieromonah” in “protosinghel”.

Zidirea Bisericii Mari

Prima biserică de zid a oraşului Câmpulung, s-a construit în timpul domniei lui Alexandru Basarab şi a fiului său Nicolae. Cel dintâi a început-o şi cel de al doilea a isprăvit-o. Despre amândoi numeroase documente spun că au fost îngropaţi chiar în biserica zidită de ei. Data precisă a zidirii nu o avem. Dacă am admite că s-a citit greşit de Matei Vodă prima inscripţie, adică în loc de 6823 s-a citit 6723 cum susţin unii istorici, ar rezulta că biserica s-a zidit în 1315 când în adevăr domnia Basarab Vodă. Aceasta e însă numai o simplă presupunere. În tot cazul, nu greşim când afirmăm că biserica a fost zidită în prima jumătate a secolului XIV, de voevozii care au avut scaunul de domnie în acest oraş, adică Alex. Basarab şi fiul său Nicolae.

În 1925, Virgil Drăghiceanu făcând aci săpături, a descoperit urmele vechei biserici construită cu 600 de ani în urmă.

“Planul bisericii vechi romanic, compus din o navă centrală mai largă şi „din două colaterale mai înguste, despărţite de nava centrală prin două rânduri de „stâlpi; altarul rotunjit. Spre apus pronaosul despărţit de naos printr’un zid în axul „căruia se deschide o uşe de comunicaţie. Construcţia cu înrâurire medievală”[1].

Alte ştiri despre forma acestei biserici nu mai avem. Zidăria a fost din piatră cioplită in formă drep­tunghiulară sau pătrată. Aşa se explică de ce. construcţia s’a făcut într’un timp îndelungat. Cu aceleaşi pietre s’au făcut şi celelalte două zidiri.

Basarab Vodă a fost îngropat aci, dar mormântul său nu se mai cunoaşte, inscripţia nemaifiind păstrată. Tot aici a fost îngropat şi fiul său Nicolae Alex. Basarab, pe mormântul căruia se află o piatră cu următoarea inscripţie în limba slavonă: “În luna Noemvrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul Domn Io Nicolae Alex. voevod, fiul marelui Basarab în anul 6873 (= 1364) indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.

Acest voevod a înzestrat biserica cu două sate:   Bădeşti şi Groşani, după cum se poate vedea din cele de mai jos:

La 13 Noemvrie 1618, voevodui Gavriil Movilă confirmă bisericii dania moşiei Bădeşti făcută de “răposatul Io Nicolae voevod, feciorul bătrânului răposatului Io Basarab voevod, nepotul răposatului Negru Radu voevod, care este pristăvit şi îngropat  trupul lui in această  sfântă biserică”[1].

La 30 Oct. 1654, voevodui Const. Şerban a dat mănăstirii un hrisov în care se arată că satul Groşani şi cu rumânii i-a fost dăruit de ctitorul Nicolae Alex. Vodă în anul 6873 (= 1364) când era biserică domnească de mir. Se aduc şi mărturii între care şi bătrânul Micud din Stoeneşti, om de 90 ani, care au jurat că au pomenit Groşanii rumâni de piatră, dela zidirea bisericii lui Negru Vodă…[2].

În alt hrisov al aceluiaşi voevod din 15 Sept. 1654, aceasta se arată şi mai lămurit: “pentru că acest sat Groşanii cu rumânii au fost de moşie, de strămoşie den descâlicat a) sfintei biserici, dat de pomana ca şi Bădeştii de răposatu Necula Alexandru Vodă, unde-i zac oasele în sfânta mănăstire vă leat 6873 (=1364) şi tot au fost sat şi rumâni cu pace şi până au fost popi de  cliros…”[3].

Dăruirea acestor două sate de către Nicolae fîlex. voevod, este men­ţionată şi în alte numeroase hrisoave posterioare[4].

În hrisovul de fundaţie al lui Matei Vodă, se mai arată că pe lângă Bădeşti şi Groşani, Nicolae Alex. Voievod mai dăduse şi jumătate din satul Bogăteşti de lângă Câmpulung. Venitul moşiilor din aceste trei sate a servit pentru întreţinerea bisericii şi a slujitorilor ei.

În prima ei formă, ca biserică de mir, a durat peste 300 de ani. La anul 1628, când domnia Alexandru Iliaş, biserica s-a surpat din cauza unui cutremur şi pietrele zidului au stat grămadă 7 ani, adică până în 1635, când domnia Matei Basarab. Acest voievod a zidit-o din nou.

---

[1] Stoica Nicolaescu “Noua Revistă Bisericească” an. VI pg. 170

[2] D. Băjan   “Documente  dela   Arhivele Statului” . pg. 18 – 19. Se confundă dar Neculae Alex. Basarab cu Negru Vodă

[3] Ibidem   pg. 23

[4] al Iui Radu Leon din 27 Martie 1665, Ştefan Cantacuzino din 20 Apr, 1714 etc. arâtându-se şi în acestea că ctitorul a fost îngropat chiar în biserică

---

[1] Buletinul Corn. Mon. Istorice pe 1927 fascicola 53—54 pg. 122.

Începuturile Mănăstirii

 

     Mănăstirea Negru Vodă, în forma actuală, este a treia construcţie. Trei epoci bine distincte, avem în trecutul ei. Prima, ca biserică de mir, dela începutul secolului XIV până în anul 1628, când s-a surpat din cauza vechimii şi a unui cutremur. A doua, din 1636 şi până în 1827, cât a durat a doua cons­trucţie făcută de Matei Basarab. A treia, din timpul egumeniei arhiereului Filaret Beldiman, care a rezidit-o între 1827 – 1832 şi până în zilele noastre.

Descriere. E zidită de arhitectul Frantz Walet, în acelaşi loc şi cu aceleaşi pietre dela prima construcţie. Învelişul e de tablă de fier. Are trei turle: cea dela mijloc mai mare şi cele dinspre răsărit şi apus mai mici. Numai cea din mijloc cu Pantocratorul are boltă interioară. Forma ei este octogonală. Are şi 8 ferestre mici. Învelişul refăcut după incendiul din 1934.

Interiorul se compune din: altar, naos şi pronaos.

Altarul are o fereastră mare spre răsărit şi două mai mici spre miază-noapte şi miază-zi. În această parte din urmă, şi o uşă mică de fier. La proscomidie nici o inscripţie pe zid, de asemenea nici în piciorul de la piatra sfintei mese. În spatele tâmplei, două coloane cilindrice până la boltă. Pe cea din dreapta, o însemnare chirilică din 1832, când s-a târnosit biserica.

Naosul, în formă dreptunghiulară, fără sânuri; deasupra lui, turla cea mare sprijinită pe patru picioare groase de zid lipite de celălalt zid al bisericii, care are o grosime de aproape un metru. Tâmpla e de lemn, fără sculpturi artistice. Pe icoana din uşa dreaptă însemnat: Hrisant arhimandrit şi Ghermano zugrav. Pe icoana hramului  - Adormirea Maicii Domnului – altă însemnare cu următorul cuprins:

“La leat 1834, fiind năstavnic acestei sfinte mănăstiri prea cuviosul athimendrit „Hrisant, carele din sufletească râvnă aprins fiind spre înfrumuseţarea sfintelor locaşuri, spre a fi în veci pomenit la sfântul jertfelnic cu tot neamul prea cuvioşiei sale, puind multă silinţă, au făcut şi această tâmplă cu icoanele şi cu toată podoaba precum să vede, având îngrijitor şi iconom pe sfinţia sa părintele ierodiacon chir „Antim Ghermano ieromonah zugrav”.

Pe icoana din stânga a sfântului Nicolae: Hrisant arhimandrit, Gher­mano zugrav. Pe zidul din colţul miazănoapte – apus, lângă amvon, se află următoarea inscripţie:

“Acest sfânt şi dumnezeesc lăcaş, fiind dintru întâi zidit de fericitul întru pomenire ctitorul Io Radu Negru voevod cu numele de biserică domnească şi după patru sute şi mai bine de ani, de un cutremur au căzut, stând grămadă 7 ani, până în zilele Domnului Io Matei Basarab voevod, când atunci Măria Sa l-au zidit iarăşi cu aceleaşi pietre dela Radu Negru voevod, pre care l-au numit monastire opştejitie de părinţi înzestrând-o cu moşii, vii şi ţigani, precum în testamentul Măriei Sale dela monastire (sa) coprinde, fişa dar, au stătut această zidire până la leat 1819 când atunci într’una din zile, Sâmbătă la 8 ceasuri, au căzut o bucată mare de boltă, fiind biserica foarte slabă de multe cutremure şi acoperământul de multe ploi, care din porunca stăpânirii s’au închis stând închisă până la leat 1826, când atunci din porunca Domnului Io Qrigore Dimitrie Ghica voevod, cu blegostovenia prea osfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei Qrigore la Mai 14. S’au început această zidire iarăşi cu aceleaşi pietre vechi, mai adâogânduse şi alte pietre ce nu s’au ajuns şi din multe întâmplări ale vremilor care s’au urmat, edică războiul Roşiei cu Poarta, boala ciumii, scumpetea bucatelor, iar mai ales la urmă şi cumplita boală a holerii, s’a prelungit gătirea bisericii până la leat 1831, când atunci s’au isprăvit şi prin osârdia şi osteneala bunului creştin, dumnealui Pană Costescu vel vornic, fiindcă mă aflam la Iaşi şi întorcândumă eu dela Moldova la leat 1832 (Oct. 30) o am târnosit cu ajutorul Maicii Domnului, al cărei nume se prăznueşte.

Indatoresc însă pe urmaşii miei a citi în condica pomelnicului ce iaste de mine făcută şi a urma întocmai cu a fi pomenit eu cât şi părinţii mei răposaţi, ce sânt trecuţi în acea condică, ca urmând după a mea îndatorire, să afle şi ei har înaintea Domnului când va veni cu a sa slavă. Amin. Filaret arhiepiscop Apamiei, năstavnic Sf. mănăstire Câmpulung. Moldovean. D’asupra acestei inscripţii, zugrăvită şi biserica.”

În partea cealaltă, adică în colţul miazăzi-apus, lângă mormântul primului ctitor, se află două străni arhiereşti şi o strană regală, aceasta din urmă frumos sculptată în lemn şi căptuşită înnăuntru cu postav roşu.

Deasupra acestor străni, un tablou mare fixat în ramă cu chipul arhie­reului Filaret Apamias în mărime aproape naturală, are cârje arhierească în mână, barba mică de tot, figura plăcută, iar în partea de jos abia se pot descifra aceste cuvinte scrise cu litere mici:

“O stăpână, Născătoare de Dumnezeu, deşi nevrednic fiind, îndrăzneală luând, mă rog ţie, primeşte din râvna sufletului meu, pre această zidire în numele tău care iaste a ta dintru ale tale şi fii solitoare către iubit Fiul tău şi Dumnezeul nostru, ca să-mi dea iertare păcatelor meale celor nenumărate şi să strig ţie: bucură-te mireasă pururea Fecioară!” 1832 Sept. 10

Naosul, are câte două ferestre spre miază-zi şi miază-noapte, înguste şi lungi şi pe lângă zid străni de lemn, fără sculpturi artistice.

Pronaosul, mai puţin încăpător, cu două coloane de zid cilindrice lângă podul corului şi cu câte două ferestre spre miază-zi şi miază-noapte. În partea dreaptă, privind spre răsărit, se vede zugrăvit chipul lui Melhisedec primul egumen, iar în partea stângă, adică spre miază-noapte, chipul vornicului Pană Costescu. Deasupra se află scris:

“Dumnealui Pană Costescu, care având mare prieteşug cu nâstavnicul sfintei „mănăstiri aceştia, prea sfinţia sa părintele Apamias Beldiman, carele fiind silit să meargă la Moldova, l-au fost rugat atât prea osfinţia sa, cât şi dumnealui ctitorul acestei mănăstiri, Banul Grigore Brâncoveanu, ca să se însărcineze dumnealui să o facă din temelie, însă cu cheltuiala mănăstirii. Aşa dar, dumnealui îmbărbătându-să au şi zidit-o din temelie cu piatră în piatră, după cum a fost şi isprăvind-o, au şi învelit-o cu tinichea, atât mănăstirea, cât şi clopotniţa, după cum se vede prin silinţa dumnealui şi străduirea părintelui iconomului Nicolae Ghermănescu şi a paharnicului Andronachi hegi Teohari şi Serdaru Scarlat. Pentru aceea ni s’au hărăzit de Banu Brâncoveanu a ne numi şi noi ctitori, dela leat 1832 Oct. 30, când s’au târnosit de însuşi prea osfinţia sa, în zi de Duminecă, spre vecinică pomenire a tuturor fericiţilor ctitori”.

Cuvintele acestea, afumate de fumul lumânărilor, sunt aproape şterse şi greu de descifrat

în interior, deasupra uşii dela intrare, în cafas unde cântă corul, sunt zugrăviţi ctitorii în următoarea ordine: marele şi prea înţeleptul şi blândul creştin Matei Basarab voevod, Domnul Ţârii Româneşti, tine cu mâna stângă o biserică cu 3 turnuri mari şi două mici şi în partea cealaltă, Doamna Măriei Sale Elena, ţinând şi ea cu mâna dreaptă biserica.

Marele Radu Negru Voievod, întâi de la descălecare Domn al Ţârii Româneşti, ţine şi el cu mâna stângă altă biserică cu 5 turnuri mari şi două mici şi Io Nicolae Alexandru voevod Iliaş, ţinând cu mâna dreaptă aceeaşi  biserică.

Chipurile acestor ctitori au fost zugrăvite probabil în 1831, aşa că nu reproduc exact vechile, picturi din timpul domniei lui Matei Basarab. Zugravul a făcut confuzie cu ultimul Domn. Desigur, el s-a gândit la Nicolae Alex. Voevod, care e îngropat în interiorul bisericii şi nicidecum la Alexandru Hiaş, în timpul căruia prima biserică a fost surpată de cu­tremur. Dealtfel chiar cuvântul Iliaş pare adăogat mai în urmă, literele având un caracter deosebit de al celorlalte. Figurile ctitorilor nu se dis­ting bine, din cauza stratului de fum depus peste ele. Nu credem că figurile ctitorilor să fie cele din timpul lui Matei Basarab, deoarece în inscripţia actuală se arată precis, că biserica a fost surpată până in faţa pământului şi că zidirea din nou a început în  1821.

Ghermano ieromonahul, care a zugrăvit biserica n-a fost un zugrav iscusit, cu toate că mai târziu îl găsim   zugrăvind  biserici şi peste Olt.

Zidul exterior, din temelie şi până sus la streaşini, este făcut de jur împrejur numai  din   pietre   cioplite în formă de pătrat sau dreptunghi.

Clopotniţa, aşezată spre apus de biserică, are aceeaşi formă ca şi la început; a fost zidită de Matei Basarab. Are peste 10 metri lârgire la bază şi 35 m înăltime până la cruce; forma planului pătrată până la acoperiş. Faţadele sunt decorate cu 5 rânduri de panouri “suprapuse şi despărţite prin trei brâuri orizontale; primul rând de panouri dreptun­ghiular, al doilea cu arcaturi în semicerc, al treilea şi al patrulea deasemeni, dar primul mai scurt şi celalalt mai înalt; în sfârşt, rândul de sus se compune din arcaturi mai mari şi mai largi în număr de trei de fiecare latura, arcul de mijloc al laturei este deschis. Se vâd la diferite nivele butonii rotunzi de teracotă. O scară aflată într-un turn poligonal urcă până la etajul doi şi de acolo înainte urcarea se face pe o scară de lemn, aşezată în interiorul clopotniţei”[1].

În partea de jos a clopotniţei, e o poartă mare prin care se intră în curtea bisericii. Poarta aceasta, lucrată din lemn de stejar, a fost făcută la anul 7257 (=1749) de Nicodim arhimandit, care la acea dată era egumen. Lipite de clopotniţă, în partea de nord, sunt casele egumeneşti, în frumos stil românesc, având faţada spre curte, adică spre răsărit. Ele sunt în bună stare ca şi toate camerele joase dinspre miazănoapte, în care a funcţionat până în 1938 şcoala de cântăreţi bisericeşti.

După incendiul din 1934, din clădirile dinspre miazăzi, au rămas numai zidurile, dărâmate în urmă, iar în colţul miazăzi apus, lângă clopotniţă, sunt resturile vechilor case domneşti cu pereţii scunzi şi cam întunecoase. Şi ele au avut mult de suferit în urma incendiului din 1934. Nu fost doar învelite, rămânând să se facă în viitor uşile, ferestrele şi mobilierul.

Casa domnească din incinta Mănăstirii, afectată de numeroase refaceri, pastrează dispoziţia planimetrică originală; un dreptunghi alungit, cu încăperile boltite, aliniate la o galerie cu arcade şi coloane. În incinta mănăstirii se mai află şi o casă egumenească, graţios edificiu construit prin 1650 deasupra unor pivniţe mai vechi, caractrizat prin existenţa a două foişoare juxtapuse, cât şi prin încăperile boltite, de frumoase proporţii, având de la origine un decor floral stucat si pictat.

Ştiri din prima epocă, în care a fost biserică de mir, avem prea puţine. In cele două pisanii puse de Matei Basarab se arată că “s’a zidit şi s’a săvârşit această biserică de prea milostivul creştin Radu Negru Voevod, care a fost din început descălicâtorul Ţării Româneşti, când a fost cursul anilor dela Adam 6723 (=1215)”.

Acelaşi voevod în documentele pe care le-a dat orăşenilor, arată însă că Radu Negru a domnit în 6800 (=1292). Fireşte, nu putea acelaşi Radu Negru să domnească şi în 1215 şi în 1292, căci ar fi rezultat ca domnia să fi durat peste 77 ani şi să fi murit în vărstă de peste 100 de ani. Pe de altă parte, istoricii noştri contestă existenţa unui voevod cu acest nume în secolul XIII.

---

[1] Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice fascicola 71 – 74 cu subtitlu “Evoluţia arhitecturii in Muntenia şi Oltenia” partea IlI-a sec. XVII pg 81. – N. Jorga în „Ist. Bis. Rom.” vol. I susţine că şi clopotniţa ar fi fost zidită de Nicolae Alex. Basarab, primul ctitor, iar nu de Matei Basarab în sec. XVII. Faptul că şi alte mănăstiri zidite de Matei Vodă, au clopotniţe în acelaş stil şi formă, ne îndreptăţeşte să credem că şi cea din   Câmpulung a fost zidită de el.

Despre primul ctitor: Negru Vodă

S-a spus si s-a repetat de atâtea ori, pe drept, istoriceşte dovedit, că Munţii Carpaţi n-au constituit niciodată un zid desparţitor între români. Ca atare, fraţii argeşeni, musceleni şi făgărăşani nu stiau de graniţe despărţitoare între ei. Aceasta a făcut ca în destule cazuri, grupuri mai mult sau mai putin compacte de români asa zişii “ungureni”, trăitori şi astăzi pe versantul sudic carpatin, să fi venit de-a lungul veacurilor de la nord de Carpaţi pentru a scăpa de oprimarea la care erau supuşi. Ei au găsit in­todeauna sprijin şi s-au bucurat de o bună primire din partea fraţilor lor de la sud de Carpaţi, organizaţi de secole în formaţiuni politice – cnezate şi voievodate – aşa cum o atestă, o serie de documente contemporane. De pildă, Diploma acordată la 2 iunie 1247 Cavalerilor ioaniţi menţionează – pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti – nu mai puţin de patru formaţiuni: cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui Seneslau şi Litovoi, dintre care  ultimul se întindea în mod sigur de-o parte si de alta a Carpaţilor – în Oltenia şi Ţara    Haţegului.

Rămâne deci valabilă constatarea pe care o face Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor că “greşesc Cronicele noastre” când îi arată pe moldoveni sau munteni descălecaţi, în realitate, nefiind în aceste pendulări de populaţie decât “întoarceri din bejenii” pe acelaşi teritoriu străbun. Asezaţi în calea “tuturor rautăţilor”, strămoşii nostri, pentru salvarea lor, erau adeseori siliţi a se adăposti în regiuni mai puţin expuse primejdiilor, pentru ca în vremuri de liniste să revină iarăşi la vechile lor vetre, realitate pe care o regăsim redată de popor în legenda rucăreană despre descălecatul lui Negru Vodă din Ţara Oltului, dincoace de plai.

Augustin Bunea, un bun cunoscător al Ţării Oltului, emitea în 1912 parerea că acel Negru Vodă, ar fi fost un urmaş al acelui voievod român care, aliat cu regele Bela IV, s-a remarcat în luptele acestuia cu Ottocar, regele Boemiei, în 1260, fiind rasplătit apoi cu danii de regele Ungariei. O variantă, asemănătoare au emis G.D. Florescu şi Dan Pleşia, în articolul Temeliile străvechi ale Ţării Româneşti. Ei consideră că după lupta dintre Litovoi şi fratele acestuia, Bărbat, cu ungurii în 1282-1285, în care Litovoi a murit şi după împăcarea lui Bărbat cu ungurii, acesta a primit în schimbul Haţegului, ca feudă, Ţara Oltului, “vecină cu posesiunile sale”, întrucât el şi-ar fi avut scaunul domniei la Râmnicul Vâlcea.

Fie ca mutarea scaunului Basarabilor din Fagăraş în actualul judeţ Arges s-a făcut dintr-un calcul strategic al suzeranului sau din cauza unei restrângeri a autonomiei lor, cum crede Gh. I. Bratianu, un lucru ramâne sigur: aceasta mutare s-a petrecut în anul 1290, dată consemnată de toate cronicile Tării Romaneşti, axate pe o tradiţie vie  şi  acum în  Muntenia.

Această dată e confirmată din punct de vedere istoric, de hotărârile consiliului regal din 11 martie 1291, prezidat la Alba Iulia de către regele Andrei III, şi la care a participat şi nobilimea română, din Ţara Oltului, fiindcă se dis­cuta o problemă, locală care o interesa. Nobilului Ugrinus (du­pă Augustin Bunea, român) i s-au restituit cu acest prilej, cu încuviinţarea tuturor participanţilor la consiliu, domeniile Sâmbăta şi Făgăraşul care au fost şi sunt ale magistrului Ugrinus şi ale înaintaşilor şi i-au fost înstrăinate pe nedrept. Consider ca această înstrăinare n-o putuse face decât regele Bela IV în beneficiul voievodului român care-l servise cu credinţă, alături de secui şi pecenegi, în conflictul cu Ottocar, aşa cum am mai amintit. Prin plecarea lui Negru Vodă în sudul Carpaţilor, moşiile au revenit coroa­nei arpadiene. Ugrinus a profitat de acest fapt şi şi-a revendicat cele două posibilităţi care i s-au retrocedat, căci din cuprinsul documentului reiese că era un favorit al noului suveran.

Cum se vede, legenda nu pomeneşte de un Radu supra­numit Negru Vodă, ci pur şi simplu Negru Vodă. Menţiona­rea sa în documente sub numele Radu s-a produs în sec. XVI, prin suprapunerea a două per­sonaje istorice. diferite. Radu voievod (1377-1383) şi Negru Vodă, astfel că în- sec. XVI şi XVII, sub portretele de la Curtea de Argeş şi Câmpulung, zugravii au notat Radu Negru, în realitate, cred că identifi­carea lui Negru Vodă trebuie făcută cu un alt personaj real şi anume cu tatăl lui Basarab I, Tihomir, a cărui existenţă istorică este de netăgăduit. Aşa cum admitea Constantin C. Giurescu, el ar fi domnit peste Ţara Românească sau peste unul din voievodatele ce o alcă­tuiau între 1290 şi 1310 sau 1315.

            Înclin să cred că 1215 a fost o dată reală, ce figura pe pisania bisericii târgoveţilor din Câmpulung, fiind logic ca ro­mânii câmpulungeni să fi avut, la acea dată, o biserică orto­doxă, aşa cum saşii aveau una catolică. În vremea lui Matei Basarab această dată a fost trecută ca atare pe noua pi­sanie, dar pusă pe seama lui Negru Vodă – Radu Negru cum i-au spus călugării şi cronicarii.

În lumina celor arătate mai sus, Negru Vodă apare că un personaj real, care la 1290, într-un moment de accentuare a presiunilor tătarilor, a tre­cut Carpaţii din Făgăraş în Argeş, a reunit cnezatele şi voievodatele existente în Mun­tenia încă de la 1247, îngă­duind orăşenilor saşi să-şi menţină pe comesul (primarul) lor Laurenţiu, decedat şi în­mormântat la anul 1300 în biserica Bărăţiei, punând bazele Ţării Româneşti a cărei inde­pendenţă avea să o statueze Basarab I, în anul 1330. Mai mult, tradiţia cronicărească şi informaţiile documentelor ne îngăduie să aflăm şi numele acelui căruia poporul i-a spus Negru Vodă: Tihomir, tatăl voievodului   Basarab  I.